"1. Oricum am lua-o omul trebuie privit ca o unitate complexă (chiar foarte complexă).
 
2. Pentru a-l înţelege însă mai în profunzime, sub diferitele lui aspecte de manifestare, este util acum să efectuăm o operaţie de reducere schematică a lui şi astfel să-l privim temporar ca fiind doar suma dintre trup şi psihic (în psihic incluzând percepţie, gândire, atenţie, memorie, emoţie, intuiţie, imaginaţie, voinţă, etc.), fără a aduce în discuţie deocamdată interdependenţa evidentă a celor două instanţe menţionate (ale întregului pe care îl numim om).

3. Prin urmare, dacă teoretic (ipotetic) din acest om astfel schematizat am scădea trupul (fizic) ceea ce ar rămâne ar fi ceva (în acest caz psihicul), doar că e evident că acest ceva nu ar mai fi omul ci doar o parte a lui.

 
„Probleme” ale „sufletului”

4. Să presupunem acum că psihicul ar putea exista independent de trup - mai precis de acea parte a lui pe care o numim creier - chiar dacă este relativ evident că el este generat în strictă dependenţă cu acesta (că cel puţin cauzal cele două instanţe nu sunt independente una de alta iar în momentul manifestării lor simultane nu sunt independente nici existenţial).

5. Constatăm astfel că ideea aceasta a posibilităţii existenţei psihicului independent de trupul fizic este inferată de unii (în mod evident greşit) pornind de la realitatea specifică evidentă a manifestării trupului fizic, fără de psihic.

6. Astfel pornind de la faptul că există cazuri de comă, boală, etc. în care această independenţă este relativ dovedită este foarte tentant pentru unii de a infera şi contrariul (de data aceasta doar ca simplă ipoteză, fără nici o dovadă).
 
7. Dar să presupunem şi noi (aşa din burtă, fără nici o dovadă) că psihicul ar putea supravieţui independent de trupul fizic (şi în primul rând de creier cu care s-a dovedit ştiinţific că are o relaţie foarte intimă).

8. Acest psihic ipotetic independent de trup seamănă foarte mult cu ceea ce unii numesc „suflet” de aceea, de aici încolo o să-l numim şi cu acest nume.


9. Să presupunem acum mergând mai departe cu construcţia noastră ipotetică că psihicul acesta independent de trupul fizic (sufletul) ar avea o percepţie proprie, ar vedea, ar auzi, ar putea să pipăie, să miroase, să guste...
10. Dar oare dacă facem această presupunere, nu apar apoi imediat nişte probleme?
 
11. De exemplu cu ce vede?

12. Cu ochii corpului fizic, e clar că nu, doar pe aceştia îi pierde odată cu pierderea trupului fizic.
13. Şi cu ce aude? Clar că nu cu urechile fizice...
14. Şi cu ce gustă, pipăie, miroase?

15. Clar că nu cu simţurile trupului fizic deoarece acestea nu mai sunt (în cazul ipotetic luat în calcul).

16. Şi de exemplu, dacă presupunem că acest psihic (suflet) are un fel de gură pentru gustare şi hrănire, oare cu ce se hrăneşte şi mai ales de ce se hrăneşte (că doar corp fizic pe care să îl hrănească nu mai are)?

17. Şi cu ce gustă sufletul acesta? Are el oare un fel de „pupile gustative” proprii?
 
18. Şi apropo, ce mănâncă un suflet? Cu ce se hrăneşte el?

19. Mai mănâncă el oare ceva? Şi dacă da, cu ce scop? Ca să supravieţuiască?

20. Dacă de exemplu sufletul ar înceta să mănânce „ce mănâncă el de obicei” oare ar muri de foame?
21. Şi mă rog, dacă mănâncă pe unde îşi face atunci nevoile? Are el oare un sistem propriu de excreţie?

22. Dar oare se împerechează el cu vreun alt „suflet pereche”? Oare sufletul face sex?

23. Dacă da, cu ce? Oare să aibă el vreun fel de organe „sufleteşti” de reproducere?
24. Şi cum adică să se reproducă? Ce, pot oare face sufletele copii strict sufleteşti?
***

25. Prin urmare să presupunem că sufletul vede şi aude şi fără să mai aibă ochi şi urechi fizice.

26. Dar dacă acest lucru este posibil la ce îi mai trebuie acestea atunci când este în trup? (e ca şi cum de exemplu cineva ar purta ochelari de vedere deşi nu are nevoie de ei).

27. Se poate, aţi zice, ca sufletul să vadă doar în lumea lui sufletească (şi să fie incapabil să perceapă ceva din „lumea trupului”) şi astfel pentru ca să vadă în „lumea fizică” el să aibă nevoie de intermedierea organelor de percepţie ale corpului fizic.
 
28. Dar în fond şi la urma urmei, dacă sufletul poate exista independent de trupul fizic, la ce se mai complică cu acesta?

29. La urma urmei, pare că în acest caz mai mult îl încurcă decât îl ajută! Sau nu?
***
30. Să presupunem, mai departe, că acest suflet gândeşte şi acţionează - dar cu ce? Că nu mai are nici creier şi nici trup.

31. Să presupunem însă (bineînţeles fără nici o dovadă consistentă în acest sens) că poate gândi, memora şi raţiona şi fără suportul fizic al creierului.
32. Dar oare atunci la ce îi mai trebuie creierul fizic – nu este acesta în plus în acest caz (dacă tot ce face cu acesta poate să facă la fel de bine şi fără el la ce îi mai trebuie? De decor?

33. Şi apoi să presupunem că „sufletul” poate să acţioneze şi fără trup - că de exemplu construieşte şi el ceva!

34. Dar cu ce construieşte el? Cu psihicul? Şi ce creaţii face? Psihice?
35. Şi ne mai putem întreba legitim: oare cu ce se deplasează sufletul, că mâinile şi picioarele corpului fizic nu le mai are la dispoziţie?

36. Şi dacă se poate deplasa fără acestea la ce i le mai trebuie în primul rând? Nu sunt ele în plus?

37. Am putea presupune ipotetic că acest suflet (psihic ipotetic diferit de trup şi cu posibilitate ipotetică de manifestare independentă de el) are de fapt un fel de corp psihic şi organe psihice specifice de percepţie – dar la ce mai are el nevoie atunci de cele fizice?

38. Oare nu-i mulţumit el de lumea lui sufletească (pur psihică) de mai vrea să bântuie şi prin cea fizică?
 
39. Să însemne aceasta că acest suflet îşi găseşte împlinirea doar când se regăseşte ca făcând parte din întregul trup-suflet pe care îl numim om?
***

40. Şi să ne mai întrebăm acum: poate oare să moară un astfel de suflet (psihic pur)?

41. Dacă da, mai rămâne ceva din el? De exemplu un „suflet al sufletului”?

42. Şi dacă moare şi acest „suflet al sufletului” atunci ce mai rămâne pe urmă? Un suflet al sufletului sufletului?...

 
Certitudinea nemuririi

43. Am putea noi oare a spune cu certitudine (chiar dacă am experimenta prin noi înşine în mod direct viaţa unui astfel de suflet) că el este nemuritor?

44. Bineînţeles că nu! Pentru aceasta ar trebui să trăim toată nemurirea respectivă şi la urmă să spunem privind retrospectiv: „Iată că am fost nemuritor până acum, nimic nu m-a distrus până acum!” (nimic însă negarantându-ne că nu va apare nimic în viitor care să fie capabil de aşa ispravă, de exemplu chiar în secunda următoare...).
 
45. Aşadar nicicând nu putem afirma cu certitudine nemurirea (nici pe a noastră nici pe a altcuiva!) deoarece oricând poate apare ceva care să se dovedească a fi capabil să ne distrugă.
 
46. Nemurirea este o stare care trebuie afirmată mereu (pentru păstrarea căreia trebuie să se lupte mereu) fără a avea niciodată certitudinea dobândirii ei absolute.

47. Şi de asemenea nimeni (indiferent de calitatea şi de natura pe care ar avea-o) nu ne poate garanta cu certitudine nemurirea.

48. Ca să o poată face, această instanţă (fiinţă, stare, fenomen, obiect, etc.) ar trebui să-şi poată garanta cu certitudine în primul rând propria nemurire (ceea ce am văzut că nu o poate face) şi în plus să demonstreze că poate să o menţină în orice circumstanţe şi pe a celorlalţi (ceea ce iarăşi nu poate face deoarece circumstanţele viitoare imprevizibile care pot interfera negativ cu această capacitate a lui sunt infinite!).

49. Şi chiar dacă am fi convinşi de puterea unei astfel de instanţe de a ne garanta nemurirea nu vom putea niciodată fi total convinşi de dorinţa ei de a o face mereu (pentru eternitate): la o adică ea oricând s-ar putea răzgândi din te miri ce motive.

 
Cine are suflet?

50. Şi să vă mai întreb ceva: noi, ca oameni, avem suflet sau sufletul ne are pe noi?
51. Adică tu eşti o parte din el sau el e o parte din tine?

52. Sau dimpotrivă, noi ca întreg, ca oameni cuprindem deopotrivă în identitatea noastră intimă şi trupul şi sufletul?

53. Se poate astfel ca sufletul să nu fie decât doar o parte din noi şi încă una nu chiar aşa de importantă, având în vedere modul ei specific de a fi: confuz, neclar, relativ, incoerent, instabil, etc., nu?



Întrebări „sufleteşti” fără de răspuns?

54. Acum, la o primă privire, toate aceste întrebări de mai sus par întrebări fără de răspuns – probleme nerezolvabile ale sufletului, nu?

55. La o adică nimeni nu a fost în „lumea sufletelor” să vadă cum e pe acolo şi apoi să vină înapoi să ne spună, nu?
56. Sau a fost careva?
***
57. Să analizăm acum cu atenţie întrebările înşirate mai înainte: ele sunt întrebări legitime pe care ni le putem pune despre suflet, dar vedem că ele sunt aparent fără de răspuns...

58. Dar, oare nu este vreun fenomen psihic (sufletul fiind pentru mulţi un psihic ipotetic independent de trup) în care psihicul vede fără de ochi, aude fără de urechi, miroase fără de nas (toate fizice – ale trupului fizic)?
 
59. Este oare vreo stare psihică în care experimentăm un trup similar sufletului (uşor, care poate pluti, zbura, este impenetrabil, etc.) care ne este familiară fiecăruia dintre noi?

60. Există oare vreo stare psihică specifică descrierii făcute sufletului pe care fiecare din noi o experimentăm zilnic?

61. Cu alte cuvinte vă întreb: este adevărat că fiecare din noi experimentează în prezent sufletul cu toate atributele lui, şi toate lumile sufleteşti (spirituale) care îi sunt asociate?
62. Ce ziceţi?...

63. Mulţi veţi zice: nu, sufletul cu lumile corespunzătoare lui nu se experimentează decât după moarte!
64. Aşa să fie oare?
65. Nu cumva îl experimentăm zilnic fiecare dintre noi?
.....................
66. Ba da, vă spun!
 
67. Forma sub care îl experimentăm fiecare din noi zilnic, o numim vis şi lume a viselor - însă în trecut mulţi au numit-o suflet şi lume a sufletelor (şi mulţi încă o numesc în prezent aşa chiar dacă nu realizează conştient acest lucru).

68. Începeţi acum să observaţi similitudinile?
69. Realizaţi voi acum ce este de fapt sufletul şi lumea sufletelor?

 
„Revelaţiile Visului”

70. Toate contradicţiile aparent ireconciliabile şi problemele aparent nerezolvabile ale concepţiei tradiţionale despre suflet - trup dispar ca prin minune când realizăm că această legătură nu este altceva decât legătura veghe – vis.

71. Dihotomia trup-suflet nu este decât dihotomia veghe-vis!
72. Problemele sufletului nu sunt decât problemele visului, iar cele ale trupului nu sunt decât cele ale stării de veghe.
***

73. Visul nu este o creaţie a sufletului, ci invers, sufletul este o creaţie a visului.

74. Psihicul nu este sufletul, dar sufletul este o parte a psihicului (acea parte a acestuia înglobată şi strâns legată de psihicul aflat în stare de vis).
***
75. Luaţi acum toate întrebările înşirate în legătură cu sufletul mai înainte şi puneţi în locul cuvântului suflet cuvântul PsiTruVis (psihicul-trup din vis – „trupul” pe care îl avem în vis cu „psihicul” aferent lui).

76. Prin urmare ce mănâncă Psitruvisul, cum se hrăneşte el, cum se împerechează, cu ce vede, cum vede, etc.?

77. De data aceasta toţi aveţi răspunsul la întrebări, ba mai mult puteţi depune mărturie că toate acele procese (de percepţie, hrănire, excreţie, sex, etc.) au loc relativ independent de trupul fizic (de cele mai multe ori ele nu sunt însoţite de procese fizice similare) chiar dacă nu ştiţi exact cum.

78. Vedeţi acum ce am vrut să zic când am afirmat că de fapt sufletul este Psitruvisul (trupul din vis cu psihicul aferent lui)?
79. Atât şi nimic mai mult!
***
80. Dacă privim deci atent realitatea vedem că Sufletul nu este o invenţie generată de vis şi de visare: el este visul şi visarea!

81. Aşadar, în contextul acestei evidenţe a întreba dacă sufletul este independent de trup, este tot una cu a întreba dacă visul este independent de veghe (dacă starea de vis poate supravieţui atunci când ceea de veghe dispare – prin moartea trupului).

82. A discuta despre suflet e a discuta despre vis şi invers.
***
83. Prin urmare dacă vă întreabă careva:
 
84.- „Dacă tu şi eu avem suflet putem noi să-l vedem, putem să-i experimentăm prezenţa?”
85.- „Desigur!” îi poţi răspunde relaxat.

86.- „Şi oare ce trebuie să facem ca să ajungem să-l experimentăm?
87.- Simplu: să mergem la culcare! (nu în glumă, ci la modul cel mai serios cu putinţă!)”.
***

88. A te preocupa de cele sufleteşti este deci a te preocupa de vis şi de visare în sensul real al acestor cuvinte şi nu în sensul metaforic de imaginaţie, fantezie, fabulare.

89. Nu este nici o îndoială că în mod real sufletul nu este altceva decât „trupul” pe care îl avem în stare de vis (cu „mintea” specifică aferentă lui): de aceea nu este nici o întrebare a sufletului care să nu fie de fapt o întrebare a visului.

90. Sufletul este astfel o evidenţă zilnică pentru fiecare din noi şi la fel şi lumea lui.
91. De fiecare dată când visăm noi suntem în lumea sufletului!
***
92. Vedem acum clar că nu putem discuta serios despre suflet fără să implicăm direct în discuţie şi argumentaţie realitatea specifică visului: similitudinile dintre aceste două stări (pretins de unii a fi realităţi separate) sunt copleşitoare.

93. A ignora aceste similitudini evidente nu înseamnă decât a întoarce capul din faţa realităţii.

94. Şi să mai observăm apoi că pe de altă parte, putem să discutăm liniştiţi despre vis fără să implicăm în această discuţie un termen cum este cel de suflet (atât de confuz formulat de către toţi cei care îl folosesc) dar că inversul nu este valabil: dacă vrem să pricepem cât de cât ce este cu acest „suflet” trebuie să îl privim din perspectiva relaţiei extrem de intime pe care el o are cu visul şi cu starea de vis.

95. Aceasta deoarece în mod evident sufletul (ca şi concept, ca şi formă specifică, ca şi conţinut) se naşte din experienţa directă a visului.

96. A spune că există suflet nu însemnă altceva decât a spune că există vis.
97. A vedea şi a ne manifesta cu sufletul este a vedea şi a ne manifesta în vis cu Psitruvisul.
***

98. Sufletul este corpul din vis cu psihicul aferent lui: ochii cu care vedem în vis şi urechile cu care auzim acolo sunt ochii şi urechile sufletului.

99. Lumea sufletului este lumea visului: după cum ştim cu toţii (din experienţă directă imediată) lumea visului este „tărâmul morţilor” şi al viilor deopotrivă, este locul paradisurilor (experienţelor beatifice superbe) şi al infernurilor (coşmarurilor), este „tărâmul spiritelor” (a oricăror forme şi fiinţe şi combinaţii posibile dintre acestea pe care ni le putem imagina) şi este „tărâmul vieţii de apoi” (care vine după viaţa din starea de veghe), etc. ....

100. Din această perspectivă nu putem combate realitatea sufletului şi a lumii sufletelor, dar a-i spune trupului şi psihicului din vis suflet şi lumii viselor lumea spiritelor şi apoi a uita (sau a ne face că uităm) de fapt ce denumesc aceste două expresii este a merge prea departe, este a ne afunda în confuzii inutile, absolut inutile.
 
101. De aceea trebuie să luăm serios în considerare realitatea evidentă, că identitatea suflet - psitruvis nu este simbolică şi nici parţială, ci este dimpotrivă reală şi completă.

102. „Timpul judecăţii” este în lumea sufletului (visului) şi este experimentat de fiecare din noi când mergem la culcare în fiecare zi: judecata este acolo şi ne aşteaptă de fiecare dată, şi la fel şi răsplata (paradisul - visul frumos) sau infernul (coşmarul, visul agitat).

103. Suntem astfel „judecaţi” după faptele noastre din timpul stării de veghe, şi după dorinţele şi gândurile noastre cele mai ascunse şi mai intime – nimic nu scapă acestei „judecăţi” – în faţa ei nu ne putem ascunde şi nu putem nega!

104. Cu toţii ştim astfel că faptele şi gândurile noastre din timpul zilei (stării de veghe) ne determină direct conţinutul viselor (experienţa din „lumea sufletelor” şi rezultatul judecăţii prin care trecem zilnic în cadrul ei).

105. Discriminarea între trup şi suflet este de fapt discriminarea dintre veghe şi vis!

 
Dovezile existenţei sufletului

106. Prin urmare a spune că avem suflet şi că îl percepem conştient e a spune că avem un vis şi a ne percepe Psitruvisul (trupul din vis cu psihicul aferent lui): lucru posibil de exemplu în starea numită „trezire în vis” sau vis conştient (stare în care conştientizăm că visăm atunci când visăm).
107. Experienţa sufletului este experienţa visului!
***
108. Sufletul astfel se percepe direct de fiecare din noi în fiecare seară - prin urmare existenţa lui nu trebuie nici demonstrată, nici dedusă raţional şi nici afirmată orbeşte prin „credinţă” (cum ar vrea unii să credem).

109. Existenţa lui este la fel de evidentă ca existenţa stării specifice în care el se manifestă – ceea a visului.
 
110. Trebuie să realizăm astfel că problema existenţei sufletului şi cele legate de cum arată, ce face, cu ce se ocupă, etc. le putem „rezolva” fiecare din noi în mod direct prin percepţia directă specifică stării de vis.

111. După ce realizăm conştient această percepţie directă trebuie apoi evident să căutăm să o abordăm ştiinţific, şi trebuie în primul rând să încercăm să înţelegem mai profund legătura şi interdependenţa reciprocă pe care Psitruvisul (/sufletul) o are cu trupul fizic.

112. Ştiinţa sufletului, ştiinţa care studiază sufletul, este prin urmare ştiinţa visului (ştiinţa care studiază visele) – onirologia.
113. Posibilităţile sufletului sunt posibilităţile visării...


Nemurire şi reîncarnare

114. „Nemurirea” sufletului este „nemurirea” din vis.
115. Nimeni nu moare în vis, sau dacă o face imediat se trezeşte la o „nouă viaţă” - ceea a stării de veghe.
116. Astfel „reîncarnarea” sufletului (/psitruvisului) este trezirea la starea de veghe!

117. Viaţa sufletului este viaţa visului: ea se termină în momentul „trezirii în trup” odată cu venirea stării de veghe.

118. Răsplata sufletului/ psitruvisului este aceea pe care o simţim în starea de vis, este rodul faptelor noastre din viaţa „trupească” (din starea de veghe) – faptele bune şi „inima curată” generează vise frumoase (trăiri paradisiace); faptele rele şi inima agitată generează vise urâte (trăiri infernale, de coşmar).

119. Ideia „reîncarnării” sufletului/ psitruvisului nu este atât o idee cât este o realitate: „reîncarnarea” aceasta este „reîntrupare” - şi se petrece zilnic atunci când psihicul nostru trece din starea de vis în cea de veghe.
***
120. În vis omul este „destrupat” - cel puţin se percepe pe sine ca având un trup de o altă natură decât cel din starea de veghe – un „trup” numit de unii „suflet” pentru că poate să se mişte ca vântul (suflarea): să se deplaseze repede dintr-un loc în altul, să zboare, să plutească, să treacă prin obstacole, etc.

121. Când însă visul se termină, se termină pe moment şi viaţa sufletului/ psitruvisului, iar individul se „reîntrupează” în „vechiul” trup (cel pe care îl avea înainte de „destrupare”): unul care nu se deplasează cu viteza gândului, care nu poate zbura (doar prin simpla voinţă), care nu poate trece prin obstacole la voinţă, etc.
***
122. Şi ce este cu acţiunea („karma”) care reglementează răsplăţile din vis şi „reîncarnările”?

123. A scăpa de acţiune („karma”) cum vor unii, e a deveni nemişcat, e a devenii o plăcintă împietrită (halal ideal de evoluţie îşi mai propun unii) care în plus mai e şi nesimţită.
124. Ea cică nu mai simte şi nu mai percepe nimic: nici plăcere, nici durere, nici fericire, nici suferinţă; că cică ar fi deasupra lor!??

125. Dar de ce nu dedesubtul lor?
126. Sau nu se vede evoluţia de la anorganic spre organic din ce în ce mai dezvoltat?

127. Şi ce e cu invenţia stupidă a „lanţului acţiunii” („karmei”): fiecare cică plăteşte doar pentru faptele sale (dacă e bolnav, sclav, sărac e doar din vina sa că nu „a fost bun” într-o „viaţă anterioară”!!??).

128. În primul rând că noi nu controlăm nici 10 la sută din acţiunile care ni se întâmplă deoarece la obţinerea lor nu participăm doar noi.

129. Sau aţi uitat că mai sunt şi alţii pe lume? Că mai sunt oameni răi, viruşi, etc. care au în înclinaţie (voit sau nu, conştient sau nu) realizarea unei acţiuni rele pentru noi.

130. Bineînţeles că lupta de supravieţuire între formele de viaţă este o evidenţă dar ea nu e guvernată de legea supravieţuieşte cel mai bun (drept, iubitor, etc.) ci de legea cine supravieţuieşte este cel mai bun.

131. Bineînţeles că în acest proces ajută foarte mult iubirea, cunoaşterea, puterea, etc. dar acestea nu sunt suficiente – mai intervine aici şi şansa – celelalte acţiuni pe care infinitatea de celelalte fiinţe, obiecte, fenomene le fac (de obicei fără să aibă în vedere existenţa noastră specifică) dar care ne influenţează cu toate acestea direct sau indirect mai mult sau mai puţin.

132. „Predestinarea acţiunii” (/„karmică”) are un oarecare suport în realitate (suntem destul de mult condiţionaţi în acţiunile şi alegerile prezente de acţiunile şi alegerile trecute) dar această influenţă a trecutului asupra noastră nu este nicidecum nici totală şi nici copleşitoare, cel puţin nu pentru oricine face un minim efort de schimbare (în direcţia dorită) a situaţiei existente la un moment dat.

133. Schimbarea este garantată pentru că schimbarea este o constantă a universului, dar mai trebuie să o ajutăm şi noi puţin (sau mai mult după caz), mai ales dacă vrem să fie în interesul nostru (să se producă în direcţia pe care noi o dorim).

134. A o lăsa pe aceasta să fie ghidată de alţii este a o lăsa pe aceasta să se desfăşoare în interesul lor în primul rând.
 
135. De aceia „legea reală a acţiunii” (a „karmei” reale - „karma” înseamnă acţiune) spune că acţiunile (şi rezultatele) proprii ne sunt influenţate pe de o parte de ceilalţi/ celelalte - de deciziile societăţii şi de acţiunile naturi şi universului (şi această influenţă este de multe ori copleşitoare), dar pe de altă parte acestea sunt influenţate cel puţin la fel de mult (de multe ori chiar mult mai mult) de acţiunile (şi gândurile) specifice pe care fiecare dintre noi le generăm.

136. A ne lăsa doar în seama acţiunilor celorlalţi (a „legii acţiunii colective”) este a dovedi că noi nu vrem să trăim; că noi vrem doar „să respirăm” aşa cum vor alţii să o facem; este a dovedi că vrem să avem stăpâni şi a ne mulţumii cu starea de sclavi (fizici şi psihici).

137. De fapt, promovarea de către unii a teoriei influenţei implacabile a acţiunii colective, respectiv a celei individuale ca singurul resort al acţiunii (a diferitelor teorii unilateral dezvoltate ale acţiunii/karmei) este doar o schemă de înşelare a naivităţii şi inocenţei celor slabi de minte şi de trup, pentru a-i determina astfel să accepte să fie sclavi pe moşia celor „ajutaţi” („favorizaţi”) de „karma” (de „faptele lor bune din trecut”, respectiv de voinţa unilaterală a „zeilor”).

138. Această prezentare superficială, inconsistentă şi unilaterală a „legilor acţiunii/ karmei” este făcută de tirani şi de oameni-zei -animale-de-pradă doar pentru a adormii vigilenţa celor slabi de minte şi a-i lua apoi în sclavie mentală şi fizică.

139. Faptul că structura socială şi politică a unor societăţi întregi se bazează pe această schemă de înşelăciune „religioasă” (specifică „karmei”) nu poate decât să revolte inimile noastre ale Oamenilor Liberi.

140. Aceste societăţi trebuie făcute conştiente de greşelile de raţionament şi de iluziile perceptive implicate de percepţia lor unilaterală a „legilor acţiunii/karmei” şi de înţelegerea greşită a realităţilor exacte implicate de suflet (mai precis de neînţelegerea legăturilor evidente pe care acesta le are cu visul, respectiv psitruvisul).

 141. Aceste abordări evident greşite stau din păcate, la baza societăţilor bolnave de ignoranţă şi astfel le menţin pe acestea în suferinţă, sărăcie şi sclavie psihică şi fizică pe pământurile şarlatanilor „divini” care le promovează.

142. Pentru a înlătura această sclavie din sânul lor şi a se putea bucura şi ele de traiul în libertate aceste erori de percepţie şi raţionament, alături de multe altele similare lor sau derivate din ele, trebuie eliminate din aceste societăţi.



Revelaţii banale

143. Avem astfel un trup „tare” şi unul „subtil”, un trup în starea de veghe şi un trup în starea de vis, un trup „pământ” (greoi) şi un trup „vânt” (aer/ uşor), un trup şi un „suflet” şi o continuă relaţie şi determinare reciprocă a acestor două părţi componente ale identităţii noastre de om.

144. Şi ne putem întreba legitim: „Când veghea „vine” visul unde „se duce?”; „Când visul „vine” unde „se duce” veghea?”
***

145. Dacă de exemplu am avea un vis (la fel de consistent şi de real ca orice alt vis) în acelaşi timp cât suntem în starea de veghe unii ar putea zice că halucinăm, alţii că avem o „revelaţie”.
146. Dar adevărul ar fi că noi doar avem un vis în starea de veghe!

147. Pe cât de consistent este un vis doar pe atât de consistentă este şi o astfel de visare în stare de veghe („revelaţie”/ „halucinaţie”).

148. Acesta nu ar fi decât o manifestare simultană a două caracteristici bazale ale psihicului nostru: visul şi veghea (manifestare mai mult sau mai puţin forţată de consumul (conştient sau inconştient) de diferite substanţe halucinogene specifice, de veghea prelungită forţat (în mod voluntar sau involuntar), etc.).

149. La fel este şi în cazul invers: când dobândim o oarecare stare similară veghii în vis fiind (când suntem conştienţi că visăm).

150. Nici acest caz nu este nici o revelaţie, nici o minune, nici o metodă de „iluminare”, etc.

151. El este doar o posibilitate reală banală de combinaţie (de manifestare simultană) în forme specifice a celor două stări (veghea şi visul – conştiinţa specifică veghii, respectiv conştiinţa specifică visului) de obicei experimentate secvenţial şi separat una de cealaltă.
***

152. Repetăm deci din nou: relaţia dintre trup şi suflet nu este nimic altceva decât relaţia dintre veghe şi vis!

153.„Viaţa trupului” este viaţa din starea de veghe iar „viaţa sufletului” este viaţa din starea de vis.


„Moartea” şi „vieţile trecute”

154. Trupul „moare” la apariţia visului şi sufletul/ psitruvisul se „destrupează” (se „deprinde”) atunci de un trupul fizic (greoi) şi „rămâne” cu unul specific stării de vis (cu unul „uşor”, cu un trup „sufletesc” (de suflare/ vânt/ aer etc.).
 
155. Amintirea „vieţilor trecute” ale sufletului nu este decât amintirea unor vise trecute.

156. Moartea în forma ei cea mai „simplificată” şi „zilnic experimentată” este încetarea stării de veghe, „destruparea” din trupul „greoi” şi vieţuirea imediată în starea de vis, ca suflet/ psitruvis.

157. Aceasta este „viaţa de după moarte” (visul de după veghe) sau cel puţin sursa primară evidentă de inspiraţie pentru această viaţă.

158. Din perspectiva acestei inspiraţii evidente a ne aştepta ca cineva să revină la viaţă (la starea de veghe) atunci când moare este „la fel de natural” ca a ne aştepta (în majoritatea covârşitoare a cazurilor în mod perfect întemeiat) ca cineva să revină la viaţă (veghe) după ce a „murit” pentru aceasta prin intrarea temporară în starea de vis.

159. Când acest ciclu „moarte-înviere” (veghe-vis; „destrupare” - „întrupare”) se întâmplă zilnic sub ochii noştri, toată viaţa, e oarecum natural să fim înclinaţi să credem că el va dura la nesfârşit (mai ales după ce l-am experimentat de mii de ori până am ajuns la bătrâneţe).

160. Dar „naturaleţea” aceasta se bazează din păcate doar pe inerţie, iar demonstrarea existenţei reale a sufletului în afara stării de vis (specifică unui trup fizic care o generează) se bazează până acum doar pe existenţa în vocabular a unui nume (acela de suflet) desprins artificial de realitatea care i-a inspirat existenţa (visul şi psitruvisul).
 
161. Pornind de la această constare zilnică a „învierii trupului” dimineaţa, a sculării lui din „adormire”, a revenirii „sufletului”/ psitruvisului din „tărâmul morţilor” (locul unde „îi întâlnim” pe „aceştia” după ce mor – în vis) e oarecum foarte tentant să inferăm pe baza acestei experienţe zilnice evidente că atunci când intervine moartea fizică a cuiva (cu semnele ei specifice suplimentare simplei adormiri), de fapt el doar intră într-o formă de somn mai îndelungat (că de data aceasta el doar doarme mai mult), dar odată (chiar dacă nu ştim când) se va trezi din nou, la fel cum a făcut-o până acum de mii de ori - în fiecare dimineaţă.

162. Şi ducând mai departe analogia bazată pe percepţia zilnică a realităţii visului (şi a mersului ciclului veghe – vis) am putea fi tentaţi destul de uşor să afirmăm şi să credem că între timp (până la „trezire”/ „înviere”/ „reîncarnare”/ „reîntrupare”, etc.) cel decedat („temporar adormit”) continuă să existe în „lumea sufletelor” (mai precis a unui fel aparte de vis - mai lung ca de obicei).

163. „Dovada” în acest sens „o avem” imediat ce după moartea lui îl visăm: ne întâlnim cu sufletul/ psitruvisul lui în lumea sufletelor/ visului.

164. Singura problemă cu o astfel de inferare (ce-i drept destul de tentant de făcut) este că acum în cazul particular al morţii fizice apar diferenţe suplimentare semnificative faţă de mersul normal al ciclului veghe somn şi astfel deşi e tentant acest demers de abordare a problemei morţii în analogie cu realitatea familiară a ciclului veghe-vis această abordare nu e nici ştiinţifică (fiind lipsită de orice dovadă concretă) şi nici în folosul nostru (nu e niciodată folositor să umplem golurile în cunoaşterea pe care o avem despre diferitele fenomene ale realităţii cu fabulaţii imaginative care mai de care mai avântate şi mai „scoase din burtă”).

165. Aceste diferenţe suplimentare semnificative care apar în legătură cu starea particulară a „adormitului” (lipsa respiraţiei, a oricărei mişcări, începerea degradării corpului, etc.), observate de toată lumea sunt deliberat şi oarecum răuvoitor ignorate de unii care vor zice că aceste manifestări specifice morţii fizice apar deoarece vorbim în acest caz de un „vis mai special” şi de asemenea de o următoare trezire „mai specială”.

166. Singura problemă evidentă (şi foarte „supărătoare” pentru cei care refuză să vadă realitatea) este că în acest caz invocat, într-adevăr „special”, după o vreme corpul în care urmează să „se întoarcă” „adormitul” observăm că se deteriorează şi se degradează până la distrugere totală.

167. Astfel unde se va mai întoarce presupusul suflet/ psitruvis care subzistă, care continuă teoretic să existe după moartea corpului fizic?
***
168. Şi vor zice unii: într-un nou trup!
169. Bine dar cine îl va face pe acesta?

170. Şi vă rog nu mă luaţi cu „animale divine”, „statui divine” şi „fiinţe divine” că astfel cu siguranţă deja aţi căzut în fabulaţii şi imaginaţii absolut sterile, mai ales dacă nu aveţi nici o probă solidă irefutabilă care să vă susţină afirmaţiile: cum ar fi de exemplu vreo câteva sute de astfel de trupuri recreate, „bântuind” printre noi în prezent cu psihicul aferent (avut înainte de moarte) nemodificat!...

 
Pierderea „reîncarnatului” pe drum

171. Şi nici nu mă luaţi cu „reîncarnări” în care „reîncarnatul” „se pierde undeva pe drum” (în totalitate) pe parcursul „transferului”: „nu mai ştie” nici „cine este”, nici „ce-a fost” înainte, nu „mai ştie” nici să citească, nici să scrie, nici să vorbească, etc. ...
 
172. Adepţii acestei fabulaţii a „reîncarnării în copii” trebuie să observe, dacă nu au făcut-o până acum că „a pierde reîncarnatul pe drum” e total echivalent cu a nu se realiza deloc procesul „reîncarnării”.

173. Le-a scăpat oare din vedere acestor fabulanţi că, pentru ca cineva să „se întoarcă” sau mă rog „să intre” într-un „nou trup”, trebuie în primul rând ca acel cineva chiar să se întoarcă (el nu un altul/ el şi nu doar o parte a lui: doar vreun „picior” sau doar vreun „intestin”, sau vreo bucată „magică” infimă din „inima lui” etc.); trebuie ca acel cineva chiar să vină înapoi (tot el) şi pentru asta el trebuie să continue să fie (tot el) şi după ce „întruparea” s-a realizat.

174. Şi dacă nu e aşa (şi e evident că nu e aşa) despre ce „reîncarnare” vorbim de fapt dragi fabulanţi?

175. Despre reîncarnarea părţilor trupului mort în burţile viermilor şi altor gângănii care îl mănâncă?
176. Despre „reîncarnarea” cărnii? Despre trecerea cărnii „decedatului” (animal, om, plantă) în componenţa unui alt trup fizic care îl consumă?

177. Doar această „reîncarnare” corespunde descrierii „reîncarnării” în care „se pierde reîncarnatul pe drum”!

178. Câte mai inventează nebunii, respectiv şarlatanii „religioşi” numai ca să îi ameţească pe naivi şi neatenţi şi să-i facă astfel să-şi lepede trupul actual propriu şi viaţa psihică actuală proprie în „schimbul” unor trupuri şi psihice care există doar în imaginaţia perfidă a şarlatanului care astfel îi duce în sclavie fizică şi psihică pe „botaniştii” care îi cad în plasa lui „spirituală”.
***


179. Dar să recapitulăm acum puţin.

180. Dacă vă întrebaţi de unde le-a venit unora (chiar foarte multora) ideea că ceva subzistă după moarte, ceva pe care unii din ei l-au numit „suflet” răspunsul cum spuneam e simplu: din experienţă directă.

181. Mai precis, am putut cu toţii constata că atunci când cineva apropiat moare el continuă să „subziste” şi să ne apară sub forma lui familiară, unde?
182. Bineînţeles, în vis!
 
183. Cel decedat, vedem astfel (şi aici putem depune cu toţii mărturie) că „subzistă” morţii (sub o formă specifică sufletului /psitruvisului specific lui în visul nostru) continuând astfel „să existe” după moartea sa în lumea viselor noastre (în lumea sufletelor/ psitruviselor).

184. Prin urmare, iată de unde vine ideea sufletului care subzistă morţii (inspiraţia principală pentru susţinerea acestei idei aproape peste tot în cultura umană): din percepţia directă specifică visului.
185. Şi iată unde vieţuiesc „bine mersi” aceste subzistenţe (suflete) specifice: în lumea visului.

186. Şi atenţie: afirmaţia precedentă nu e o afirmaţie peiorativă (cum ar fi unii înclinaţi să creadă), ci una pur constativă a evidenţei.

 
Fapte întru nemurire şi înviere

187. Din această perspectivă adormirea este „moarte” iar moartea nu este decât o „adormire” mai lungă.
188. Aşadar fraţilor, speranţa noastră bazată pe disperarea cauzată de dispariţia celor dragi, de această dată nu doar pentru o noapte ci potenţial pentru totdeauna (în cazul morţii fizice), va zice:
- „Nu e nimic: li se va crea un nou trup în care se vor întoarce!”
 
189. Şi ideea aceasta nu e rea: ba dimpotrivă e chiar bună dar numai atâta timp cât ea nu rămâne doar o simplă idee consolatoare (bazată doar pe fabulaţii şi imaginaţii care mai de care mai naive) ci este urmată imediat de o muncă ştiinţifică serioasă şi îndelung susţinută îndreptată în direcţia creării acestui trup nou şi pentru lămurirea circumstanţelor (condiţiilor, metodelor) exacte care permit menţinere existenţei psihicului specific vechiului trup (manifestat cu caracteristicile specifice nu doar psitruvisului/ sufletului ci şi stării de veghe cu tot ceea ce-i este specific acesteia: memorie, raţiune, emoţie, sistem de valori, etc.) până când acest nou trup este gata spre a fi „ocupat”.

190. Dacă această muncă de cercetare ştiinţifică serioasă nu este făcută noi ştim cu toţii în sinea noastră, că doar ne auto-amăgim cu tot felul de „poveşti despre suflet” pentru a trece mai uşor peste durerea dispariţiei celor dragi.

191. Şi dacă până de curând oarecum această amăgire era cât de cât justificabilă (datorită stadiului slab de dezvoltare al ştiinţei şi tehnicii), în prezent trebuie să conştientizăm cu toţii că ea nu mai este decât o piedică (de multe ori foarte serioasă) în calea realizării faptice a acestor intuiţii şi dorinţe milenare ale noastre: „nemurirea” (extinderea vieţii spre infinit); respectiv „învierea” (refacerea sub o formă sau alta a unei forme identitare umane distruse de moarte).


Două nume pentru una şi aceeaşi realitate

192. Lumea visului este lumea sufletelor şi invers - deoarece visul şi sufletul sunt doar două nume distincte care definesc una şi aceeaşi realitate psihologică (două sinonime care se referă la realitatea pe care în prezent o înţelegem mai bine sub numele de vis).

193. Numele de suflet dat acestei realităţi, în prezent, nu face decât să introducă o confuzie nenecesară pentru înţelegerea mai profundă a acestei realităţi.
 
194. Şi poate ar zice unii: sufletul este mai mult decât visul!

195. Chiar? Spuneţi-mi atunci vă rog, ceva despre sufletul vostru care nu se poate spune despre psitruvis (psihicul şi trupul vostru din vis), spuneţi-mi ceva despre lumea sufletelor care nu se poate afirma cu o întemeiere de zece ori mai bună şi despre lumea visului.

196. Poate până acum nu aţi observat similitudinile dintre fondurile (esenţele) la care fac referire aceste două nume aparent distincte.

197. Dar priviţi mai atent şi veţi constata că numele de suflet nu este decât numele pe care mulţi din înaintaşii noştri îl dădeau „trupului şi psihicului din vis”, iar numele de lume a sufletelor este numele pe care noi îl dăm în prezent visului („lumii” viselor).

198. Două nume diferite (unul mai vechi, mai arhaic, altul mai nou, mai modern) date uneia şi aceleiaşi realităţi şi nu cum ar crede unii la două realităţi distincte.
***
199. Aşadar dragi fraţi, dacă privim mai atent realitatea vedem că a experimenta sufletul este de fapt a experimenta visul.

200. Din această perspectivă a încerca să convingem pe cineva că nu există suflet şi lume a sufletelor este oarecum unul şi acelaşi lucru cu a încerca să-l convingem că nu există „trup în vis” şi nu există o lume a viselor în care acesta se manifestă.

201. Aceasta deoarece cunoaşterea noastră despre suflet este cunoaşterea noastră despre psitruvis şi cunoaşterea noastră despre lumea sufletelor este cunoaşterea noastră despre lumea viselor.

202. Mulţi însă dintre noi nu mai conştientizează această legătură directă şi imediată (această identitate totală) dintre cele două nume decât la un nivel intuitiv (subconştient), nu mai conştientizează această legătură evidentă între aceste două concepte care fac de fapt referire la una şi aceeaşi realitate.

 
Oare morţii visează?

203. Din această perspectivă întrebarea „sufletul rezistă după moarte?” însemnă de fapt: „oare morţii visează?”

204. Psihicul în stare de vis poate subzista independent de psihicul aflat în stare de veghe (şi mai ales independent de trupul fizic care îl găzduieşte pe acesta)?

205. Ştim că inversul nu este valabil: psihicul în stare de veghe există în strânsă legătură (dependent) de cel din vis; iar din această perspectivă e foarte puţin probabil ca opusul să fie valabil (mai ales când se constată în mod evident că toate trăirile din vis sunt dependente (direct influenţate) de trăirile din starea de veghe.

206. Ştim astfel că cel puţin în cadrul ciclului zilnic veghe – vis - somn aceste trei instanţe sunt strict dependente una de alta.
***
207. Să abordăm acum deci această problemă: suntem siguri că visele (sufletul) mai subzistă după ce starea de veghe dispare (după ce trupul specific asociat lor moare)?

208. Dacă da, pe ce ne bazăm în mod real pentru a face astfel de afirmaţii?

209. Şi în fond şi la urma urmei cunoscând cât de haotice, confuze, uşor schimbătoare, instabile, etc. sunt visele (cu sufletul/ psitruvisul lor specific) la ce ne-ar folosi ca acestea să dureze la infinit: ca psitruvisul/ sufletul să fie nemuritor?

210. Nu ne-ar fi mult mai bine ca acest lucru să se întâmple pentru trupul fizic cu psihicul aferent stării de veghe respectiv vis (adică întregului pe care îl numim om)?
***
211. Este evident că ideea aceasta a existenţei psihicului independent de trupul fizic (într-un trup „subtil” specific) vine din experienţa pe care fiecare din noi o avem în starea de vis în ceea ce priveşte psitruvisul/ sufletul.

212. Aceeaşi experienţă directă ne arată însă că această existenţă a psihicului nu este independentă de trup - numai şi pentru aceea că imediat ce visul se termină (şi de obicei se termină destul de repede) ne regăsim din nou în trupul fizic.

213. Şi apoi, a pune problema supravieţuirii sufletului (psitruvisului) după moartea corpului fizic este oarecum ca şi cum ne-am întreba în vis fiind dacă atunci când el se va termina va mai fi un trup (altul decât cel specific pe care îl avem în vis) cu care să supravieţuim apoi.

214. Ceea ce constatăm în acest sens în mod evident este că aceste două stări se schimbă regulat la intervale precise de timp deocamdată.

215. Dar că vor face acest lucru (această schimbare) la infinit, sau la alte intervale decât cele din prezent (de exemplu ca un vis să ţină câţiva ani) nu putem garanta sub nici o formă (ba dimpotrivă toate dovezile de până acum indică contrariul).

216. Oricum ideea visului prelungit cel puţin la câteva ore sau zile pentru început, nu e o idee rea şi ar trebui încercată realizarea ei prin ştiinţă – cel puţin pentru că astfel am putea studia mai atent diferitele aspecte specifice formei de manifestare proprie stării de vis (experienţele din prezent reduse la câteva minute fiind cam insuficiente în acest sens).


Despre numirea corectă a realităţii concrete implicate de cuvântul „suflet”

217. A ne îngriji de suflet e de fapt a ne îngriji de vise...
218. A ne reaminti „vieţile anterioare” ale sufletului este a ne reaminti de fapt vise, este a ne reaminti experienţe la fel de solide şi de consistente ca cele specifice oricărui vis pe care îl avem la un moment dat.

219. De aceea termenul de suflet, în contextul societăţii actuale, nu face decât să inducă în eroare.

220. De aceea el trebuie abandonat, ca un cuvânt uzat şi ineficient în a mai desemna în prezent cu claritate realitatea specifică visului şi fenomenului visării.

221. Se poate folosi în locul „lumii sufletelor” un cuvânt mult mai potrivit şi anume acela de „lume a viselor” şi în loc de suflet pe acela de „trup şi psihic din vis” - psitruvis.

222. Termenul de PsiTruVis este mult mai precis şi mai revelator pentru a aborda ştiinţific realitatea atribuită termenului de „suflet” şi de „lume a sufletelor”.
***
223. Chiar şi etimologic „psihic” înseamnă printre altele şi „suflet”, ceea ce pus în oglindă ne spune că „suflet” înseamnă „psihic”.

224. Trebuie reabilitat acest sens al termenului de suflet – singurul sens de altfel consistent (care indică spre o realitate specifică – aceea a visului).

225. Orice alte sensuri ale cuvântului de suflet, care nu fac trimitere directă la vis, nu sunt decât sensuri goale de conţinut (absolut inconsistente) - sunt sensuri care nu arată spre nimic în realitate.

226. Sunt simple creaţii lingvistice (imaginare) care au la bază (emoţional şi ideatic) realitatea incontestabilă specifică fenomenului visării!
 
227. A afirma clar că problemele sufletului sunt doar probleme ale psitruvisului, e a le rezolva pe multe dintre acestea aproape instantaneu.

228. A nu recunoaşte această identitate evidentă este a vrea să menţinem cu orice preţ o confuzie şi o eroare de numire şi a vrea să acoperim cu orice preţ lipsa de consistenţă a termenului de lume a sufletelor (în măsura în care nu i se recunoaşte identitatea fundamentală cu psihicul aflat în stare de vis – în „lumea” viselor!).
***
229. Această corelaţie directă între suflet şi psihicul în stare de vis este etimologic justificată şi în plus este întărită de tone de dovezi.

230. Toate „fenomenele sufleteşti” sunt perfect explicabile din prisma diferitelor forme pe care le îmbracă fenomenele onirice (specifice visului) – şi aceste explicaţii sunt de la o poştă cele mai credibile dintre toate celelalte explicaţii posibile.

231. Astfel trebuie să înţelegem că a avea suflet e de fapt a avea un psitruvis iar a intra în legătură cu alte suflete este a intra în legătură cu alte trupuri pe care le percepem în vis (cu alte psitruvisuri); şi că a ne manifesta în lumea sufletelor (a spiritelor) e de fapt a ne manifesta doar în lumea visului.

232. Realitatea cuprinde deopotrivă psihicul aflat în stare de veghe (PsiVeghe), psihicul aflat în stare de vis (PsiVisul) precum şi psihicul aflat în stare de somn (PsiSomnul).

233. Ştiinţa sufletului este prin urmare în sens general ştiinţa psihicului (psihologia) şi în sens mai particular Ştiinţa Psihicului aflat în stare de vis (psihologia visului/ onirologia).

234. Şi afirmăm aceasta nu în sens metaforic, simbolic, ci în sens direct şi real.

235. A înţelege mecanismele de manifestare ale psihicului aflat în această stare este a înţelege mecanismele de manifestare ale sufletului.
 
236. Repetăm: sufletul nu trebuie privit ca o metaforă şi nici ca nu ştiu ce existenţă metafizică; ci doar ca un nume nepotrivit, în contextul nominativ-semnificativ actual, folosit pentru a desemna o realitate directă şi imediată: aceea specifică psihicului aflat în stare de vis (cu trupul lui specific aferent).

237. De aceea, acest nume oarecum expirat, ale cărui sensuri s-au denaturat (au fost deturnate) odată cu trecerea timpului de la sensurile lui principale iniţiale, trebuie înlocuit în prezent cu un nume mult mai potrivit (şi mai elocvent) în acest sens: acela de psitruvis (trupul-psihic din starea de vis).

238. Această simplă numire corectă a acestei realităţi specifice visului rezolvă automat toate problemele artificiale (inexistente real) ridicate de neînţelegerea corectă a sensurilor reale la care face referire directă numele de suflet.

239. A înţelege exact natura fenomenului real (nu imaginar - fabulatoriu) la care acest nume face referire directă e a elimina din cercetare o grămadă de probleme artificiale (care în realitate nu există)!

240. E a readuce cercetarea sufletului pe făgaşul realităţii şi a nu o mai lăsa să fie deturnată mai mult sau mai puţin intenţionat de tot felul de indivizi cu „dorinţe metafizice” (a se citi imaginaţie bogată).
 
241. Aceşti indivizi în loc să-şi numească „realităţile metafizice”, la care fac trimitere, ca atare - anume „realităţi strict conceptuale” (imaginaţii conceptuale) şi să realizeze clar (sau mai bine zis să recunoască cinstit) că aceste „realităţi metafizice” ale lor nu au asociată existenţei lor decât o realitate strict nominală (lingvistică) le-au numit intenţionat (din reavoinţă şi intenţii şarlatanice) sau mai puţin intenţionat (din neatenţie şi ignoranţă) cu cuvinte (cum sunt cele de „suflet”, „lume a sufletelor”, etc.) care fac trimitere exactă la o realitate perceptibilă evidentă, clară şi concretă: aceea specifică visului.

242. Astfel ai au denaturat (deturnat) sensurile concrete ale acestor cuvinte şi au „pus în spatele lor” probleme artificiale (imaginare) pe care ele în realitate nu le-au avut niciodată: de exemplu dacă există sau nu; care este natura trupului sufletului; unde este lumea sufletelor; ce fac ele acolo, cum se poate ajunge în această lume, etc.

243. Sunt foarte periculoase aceste denaturări de sensuri (mai ales când ele se petrec din direcţia realităţii perceptibile direct spre ceea a imaginaţiei conceptule fără nici un suport în realitatea perceptivă clară); aceste folosiri ale unuia şi aceluiaşi cuvânt pentru a desemna realităţi total diferite.

244. Pentru Numele Întregului fraţilor, nu trebuie să ne comportăm ca şi cum am duce lipsă de cuvinte!

245. Har Întregului, din acestea avem destule şi în plus oricând putem inventa oricâte dorim.

246. De ce atunci să producem confuzii inutile denaturând sensurile unor cuvinte existente care au deja asociate trimiteri la realităţi destul de clare şi de precise?

247. Această corectare de sens este oarecum permisă doar când se constată denaturarea unor sensuri iniţiale clare, precise, evidente spre unele neclare, imprecise, imaginare (atunci când demersul de modificare a sensului în loc să lămurească o problemă „o bagă de tot în ceaţă”!).

248. De astfel de „ajutor de confuzare” pe care ni-l oferă unii care confundă (din reavoinţă sau boală psihică) realităţile perceptibile direct şi clar (cum sunt de exemplu fiecare dintre acelea specifice stării de veghe, respectiv de vis – bineînţeles cu diferenţele specifice dintre ele) cu cele imaginabile (existente doar strict conceptual-lingvistic), ne putem lipsi cu uşurinţă fără nici o pierdere.

249. Ba dimpotrivă renunţarea la atare „ajutor” ne aduce chiar un real câştig: acela al înlăturării din noi şi din societate a unor confuzii şi neclarităţi artificial create de unii pentru a ne „băga în ceaţă” şi a profita apoi de ameţirea noastră şi de lipsa de orientare precisă pe care n-au indus-o intenţionat.
***
250. Privind însă atent problema în cauză, bineînţeles că simpla schimbare de nume (a sufletului cu psitruvisul) nu rezolvă automat toate necunoscutele specifice visului, nu rezolvă „problemele” lui reale dar măcar ni le indică mai precis, pentru a le putea aborda de aici încolo din ce în ce mai consistent.

251. Ştiind exact ce studiem în mod real (nu conceptual-imaginativ) atunci când vorbim despre suflet, studiul nostru ştiinţific al lui va putea progresa mult mai rapid decât a făcut-o până acum (atâta timp cât el a ignorat legătura identitară evidentă existentă între suflet şi psitruvis).
***
252. Dacă cineva poate demonstra că există probleme (aspecte) ale sufletului care nu pot fi transpuse mult mai legitim în sfera visului şi a visării (ca şi cauzalitate imediată, ca legătură identitară directă, ca efecte imediat cauzate, etc.) atunci el va demonstra că realizarea acestei identificări (operată la nivelul realului) a sufletului cu psitruvisul (sau invers a psitruvisului cu sufletul) nu este legitimă.

253. Dar dacă demonstraţia de mai sus nu se poate face în mod consistent la nivelul realului (şi e foarte puţin probabil să se facă) atunci această identificare nominală dintre cele două concepte este mai mult decât justificată: este revelatorie de-a dreptul, deschizând uşi de investigare a realităţilor de obicei asociate numelui de „suflet” înainte nici măcar bănuite.

254. Prin această simplă numire (indicare) corectă a fundalului (esenţei) la care face referire termenul de „suflet” rezolvăm deci din start multe din contradicţiile interne pe care alte conotaţii (artificiale, fără nici o trimitere perceptivă directă) ale lui le ridică.


Sufletul nu este psihicul în general ci doar o formă particulară de manifestare a lui

255. Oricum resemnificarea aceasta este doar una relativă, pentru că, pornind aşa cum am mai văzut chiar de la originile etimologice ale cuvântului în cauză, constatăm că „psihic” înseamnă printre altele şi „suflet” în greacă, deci că „sufletul” are şi sensul de „psihic” (mai exact am preciza noi acum de psihic aflat în stare de vis).

256. Dar de ce nu procedăm la o identificare a sufletului cu toate stările psihicului?

257. Simplu: pentru că starea pe care psihicul o are în starea de veghe nu mai corespunde apropierii ideatice (şi etimologice) de suflet (suflare, „aer”, „vânt” - de icorporealitate fizică, de uşurime, plutire, etc.) pe care doar psihicul aflat în stare de vis o are.

258. De asemenea nu putem expanda termenul de „suflet” (având printre altele intim legate de el caracteristicile „aeriene” mai sus prezentate) la termenul de „viaţă” (pornind de la sensul etimologic de suflare/ respiraţie respectiv de psihic/ minte pe care le mai are numele de „suflet”) deoarece viaţa conţine mult mai multe componente decât respiraţia respectivă, respectiv decât componenta psihică (de exemplu aspecte care le întreţin pe acestea legate direct de trupul fizic: aspecte legate de mişcare, de nutriţie, de înmulţire, de percepţie fizică, etc.).
259. Viaţa e mult, cu mult mai mult decât respiraţie iar a o reduce pe aceasta doar la respiraţie este a reduce grosolan întregul la o parte care nu îl reprezintă în întregime.

260. La fel şi în cazul conotaţiei etimologice de psihic/ minte pe care ar mai putea să o aibă „sufletul”.

261. Pe lângă că două realităţi aşa de distincte şi de importante cum sunt cele de „respiraţie”, respectiv „psihic” merită două nume diferite, şi nu să fie amalgamate una peste alta în termenul de „suflet”.

262. Cum am mai precizat: har Întregului: nu ducem lipsă de cuvinte!
263. Acelaşi drept de numire distinctă îl au şi realităţile specifice psihicului aflat în starea de veghe, respectiv de vis - numele de „suflet” fiind oarecum justificat, datorită celorlalte conotaţii ale sale, doar pentru a desemna realitatea pe care de altfel termenul de „psitruvis” o desemnează mult mai bine (mai clar şi mai coerent).
***
264. A vorbi deci cu sens în prezent „despre suflet” (a avea un discurs cu conţinut real pe această temă) este a vorbi despre psitruvis (despre psihicul-trup specific stării de vis).

265. Iar a nu vorbi despre psitruvis când vorbim despre suflet e a vorbi despre vorbe fără conţinut (lipsite de sens real) e a fabula (fantaza, imagina) despre ce vrem noi în afară de lucrurile care sunt.

266. Sau mă rog: a ne exprima poetic la adresa unor realităţi – exprimare care mai degrabă cheamă intuiţii şi emoţii decât cunoaştere şi înţelegere (dat fiind caracterul vădit general şi imprecis (difuz, polinumenal) al unei metafore, a unei exprimări poetice).
***
267. Prin urmare, această identificare precisă a sufletului cu psitruvisul răspunde cel mai bine tuturor asociaţiilor specifice făcute de obicei cu acest cuvânt:

- psitruvisul are viaţă şi suflare – psihicul-trup din vis se comportă de obicei similar cu psihicul-trup din veghe la capitolul viaţă, respectiv suflare;

- psitruvisul este „subtil”, „imaterial” capabil de toate atributele asociate de obicei sufletului (prin constare directă a activităţii specifice psitruvisului în vis);

- psitruvisul gândeşte, raţionează, are emoţii, percepe – răspunzând astfel sensului de minte (psihic/ personalitate) pe care îl mai are sufletul!

- ş.a.m.d.
***
268. Argumentele de obicei aduse în favoarea existenţei sufletului, pe lângă că sunt absolut nenecesare deoarece fiecare din noi îl experimentăm când visăm (nu încerci să demonstrezi existenţa a ceea ce evident percepi prin percepţie directă), dacă le privim mai atent vedem că ele se reduc toate la diferite forme de manifestare ale stării de vis.

269. În acest sens aşa numitele „experienţe ale morţii apropiate” nu sunt decât visul cuiva aflat în pragul morţii - şi fiind evident că acesta este tot un vis, nu ştiu de ce ne-am chinui să-l numim cu alt nume decât cel care îi revine pe drept.

270. La fel în cazul „dedublărilor astrale”: a visa că ne desprindem de trup şi pe urmă a-l vedea undeva lângă noi e doar un vis de o natură specifică (cu un conţinut specific).

271. Această „desprindere” nu demonstrează nimic mai mult decât că în vis, dacă ne propunem, putem face cam orice: de exemplu ne putem crea clone identice doar prin simpla concentrare, putem merge pe ape, putem zbura şi putem bineînţeles şi să ne vedem „trupul aşezat pe pat” şi pe noi diferiţi de el (dacă vrem cu adevărat).

272. Nici una din aceste experienţe onirice (/sufleteşti) nu demonstrează însă existenţa reală şi în lumea fizică a fenomenelor experimentate în vis (ele demonstrează doar realitatea lor onirică).

273. În ceea ce priveşte „amintirile” avute în „stare de meditaţie” (a se citi vis) ale unor „vieţi anterioare” sunt toate experienţe evidente ale visului şi a ne chinui să le vedem altfel de cum sunt este doar a ne autopăcăli, este doar a ne autoamăgi.

274. Toate „dovezile” enumerate mai sus (şi multe altele pe care nu le mai menţionăm aici) nu sunt decât vise (de o formă specifică) şi trebuie tratate ca atare – doar ca nişte simple vise ce sunt, doar ca şi cum tratăm orice alt vis (chiar dacă de obicei sunt mai puternic încărcate emoţional decât alte vise).

275. Putem în stare de vis (cu sau fără ajutorul unor „introuri” (intermedieri, favorizări ale apariţiei lui) făcute spre el de diferite alte stări imediat precedente lui (induse de exemplu prin diferite forme de meditaţie, rugăciune, hipnoză, consum de substanţe psihedelice, etc.)) să percepem orice vrem noi să percepem (în fond şi la urma urmei, în principal visul este oglinda dorinţelor noastre).
 
276. Prin urmare, visele de natura „dovezilor” mai sus amintite demonstrează existenţa sufletului şi a lumilor lui la fel de evident pe cât o face orice alt vis (oricât de banal ar fi el) pentru că în fond şi la urma urmei sufletul este psitruvisul iar mediul lui intim de manifestare nu este altul decât visul.
***

277. A spune prin urmare despre o fiinţă (animal, om, etc.) că are sau nu are suflet este a afirma despre ea că posedă sau că nu posedă capacitatea de a visa.

278. Oricum acest suflet asimilat intim existenţei psihicului în starea de vis este doar o parte din întregul pe care îl numim om (şi care mai cuprinde şi starea de veghe şi starea de somn, etc.).

279. A lua decizii doar prin prisma unor pretinse interese doar ale uneia dintre aceste stări şi a le ignora manifestarea specifică celorlalte este a nu ţine seama de întregul care este omul (care le cuprinde deodată pe toate trei, fiind însă mult mai mult decât oricare dintre ele).

280. Fără oricare din ele omul nu mai este om!

281. Iar a pune „interesele sufletului” înaintea „intereselor trupului” este doar a pune „interesele” viselor înaintea intereselor vieţii stării de veghe.
282. Nu ştiu de ce cineva ar vrea să facă o astfel de neghiobie!
283. Mai ales când este evident că, conţinutul visului este generat şi condiţionat de veghe şi nu invers.
 
284. A acţiona în veghe pe baza conţinutului unor vise sau altora este a ne arunca viaţa în instabilitate, incoerenţă, confuzie, etc. (în stări similare suportului oniric pe care atunci îl punem cu inconştienţă şi iresponsabilitate la baza vieţii noastre reale).

285. Cine îşi bazează acţiunile din viaţa din veghe („viaţa trupului-psihic”) pe viaţa visului (a „sufletului”) este cineva care îşi bazează acţiunile pe „aer”, pe „ceaţă” şi pe „nori”: în curând va constata că acestea „se vor da la o parte” şi îl vor lăsa să cadă în gol şi să se izbească cu putere (uneori chiar mortal) de realitatea dură a „pământului”." - extras din cartea "Noua Ordine Religioasă"

0 comentarii:

Radu Lucian Alexandru