Identitatea umană "ultimă"


Identitatea

1. Identitatea este ceea ce fiecare Fiinţă este la un moment dat, privită fiind din perspectiva Întregul ei Fiinţial.

2. Ea este unică şi irepetabilă pentru că fiecare Întreg Fiinţial Specific este rezultatul unei infinităţi de factori ce au acţionat asupra lui pentru a-l crea şi manifesta de o anumită manieră identitară.

3. Identitatea noastră de acum, este o identitate specifică momentului: fiecărui moment luat în parte.

4. Ea nu a mai existat până acum şi nu va mai exista nici în viitor, cel puţin exact la fel ca cum – de o manieră absolut identică momentului prezent.

5. Pentru ca noi să fim exact aşa cum suntem în acest moment au concurat în trecut şi concură exact în acest moment miliarde şi miliarde de factori fizici, biologici, chimici, de mediu, culturali, informaţionali, sociali, etc.

6. Combinaţia aceasta infinită de factori este singura care ne reprezintă pe noi în mod real ca identitate specifică în acest moment şi este cum am mai precizat unică şi irepetabilă (atât în timp cât şi în spaţiu).

7. Identitatea reală a fiecăruia dintre noi în acest moment este aşadar dată de această combinaţie particulară infinită de factori infiniţi.

8. Şi este evident că orice altă identitate ne-am asuma (conştient sau inconştient) în afară de această Identitate Infinită Specifică (unică şi irepetabilă), aceasta nu ar fi decât o identitate iluzorie, parţială şi nereprezentativă pentru noi ca Întreg Fiinţial.

9. Iar această Combinaţie Identitară Infinită se schimbă neîncetat: tot mereu unii factori (fizici, biologici, naturali, sociali...) sunt înlocuiţi cu alţii şi astfel rezultă mereu o altă identitate (în sensul strict al cuvântului „identic” de „exact la fel”) în fiecare moment – o nouă identitate unică şi irepetabilă.

10. Fiecare din noi, cei de acum, ne putem identifica cel mai bine doar cu această Combinaţie Infinită Momentană specifică timpului şi spaţiului prezent.

11. Orice altă combinaţie identitară – spaţială sau temporală (din alt timp şi spaţiu) a unei alte infinităţi de factori nu ne reprezintă pe noi în întregime ca Identitate.

12. Cu aceste Alte Identităţi există doar similitudini şi asemănări (mai mari sau mai mici – un anumit număr de factori care sunt similari/ asemănători cu cei prezenţi) dar este evident pentru oricine că niciodată nu există o Identitate Exactă cu ele.

13. Tu cel de Acum, nu eşti cel de Atunci (cel care a fost cândva sau care va fi cândva) – tu nu eşti (şi nici nu poţi fi) o altă combinaţie infinită de factori decât cea care te reprezintă exact pe tine în momentul actual.

14. În viitor o bună parte din factorii infiniţi care alcătuiesc Identitatea ta (combinaţia ta identitară) actuală (care te reprezintă cel mai bine (adică în mod real) acum pe tine ca identitate) vor participa la alcătuirea altei Combinaţii şi atunci va rezulta astfel o Altă Identitate (în sensul strict al cuvântului).

15. Între acea identitate şi identitatea ta actuală va fi cum am mai precizat doar un raport de asemănare dar în nici un caz unul de identitate.

16. Aşadar aceste două identităţi nu sunt identice!
17. De aceea, nicăieri în existenţă nu există Identitate (exactă, absolută): două combinaţii infinite care să fie exact la fel – făcute din exact aceiaşi factori infiniţi spaţio - temporali (fizici, chimici, naturali, etc.).

18. Şi prin urmare în cel mai bun caz putem vorbi doar de o Identitate Relativă (de asemănări şi similitudini).

19. Nu există identitate în Spaţiu.
20. Nu există identitate în Timp.

21. Nu există două Combinaţii Identitare Infinite (reale) exact identice nici în timp şi nici în spaţiu!
22. Şi chiar dacă ar exista atunci nu ar mai fi două ci doar una singură.

23. Nu există Identitate Temporală (identitate reală care să se păstreze în timp) şi nu există nici identitate spaţială (identitate reală care să fie exact la fel în două poziţii distincte din spaţiu).

24. În spaţiu nici un punct nu este identic cu altul (el e doar asemănător (are mai multe sau mai puţine legături comune cu cel cu care seamănă).

25. În timp nu există nimic identic: totul se schimbă clipă de clipă (ceea ce rămâne relativ la fel sunt doar asemănări nu identităţi).


Asemănarea şi Continuitatea


26. Peste tot în existenţă există însă Asemănare, mai mare sau mai mică, mai directă sau mai indirectă, mai evidentă sau mai ascunsă, care poate să ne facă să cădem (dacă nu suntem atenţi) în Iluzia Identităţii (spaţiale sau temporale).

27. Identitatea, însă după cum putem constata cu toţii, nu este decât o iluzie: nu este ceva real, este doar o aparenţă, nu o substanţă.

28. Şi la fel e şi cu Continuitatea – nu există nimic care să nu se schimbe (care să fie absolut continuu ca identitate reală infinită în timp).

29. Dar există lucruri a căror Schimbare este percepută de noi ca fiind evidentă şi lucruri a căror schimbare nu este aşa de evidentă imediat pentru că se schimbă prea încet (de exemplu albia unui râu, forma unui munte, etc.). sau prea repede (de exemplu mişcarea atomilor, a electronilor, etc.).

30. Aceste schimbări care sunt mai greu de perceput dau Iluzia Continuităţii Identitare.

31. Şi bineînţeles în acest context putem să mai reamintim o iluzie: Iluzia Părţii Izolate (independente) de Întreg (a părţii care cică nu ar avea nici o legătură cu Întregul).

32. Este evident că şi această „independenţă” nu este decât o iluzie perceptivă – ea nu exprimă o Realitate de Esenţă.
33. Pentru orice Parte (obiect, fiinţă, fenomen, stare, etc.) există o infinitate de legături cauzale care i-au determinat şi îi determină în continuare existenţa în Întreg.
***
34. De obicei toate falsele probleme ale identităţii unei fiinţe la un moment dat apar şi se conturează iluzoriu pe baza acestor Trei Iluzii Majore:

- iluziei existenţei unei identităţi absolute şi distincte în spaţiu - iluzia identităţii spaţiale;

- iluziei existenţei a ceva absolut continuu (a unei identităţi absolute în timp) - iluzia continuităţii identitare temporale;

- iluziei existenţei unei identităţi independente de întreg (izolate complet de el) – iluzia existenţei independente de Întreg.

35. Acestea sunt trei forme de identităţi reductive (în spaţiu, în timp şi în parte) care sunt extinse în mod artificial (fără nici un suport real) la nivel de Întreg, la nivel de Identităţi Absolute.

36. Realitatea perceptivă evidentă ne arată însă că identitatea unei Fiinţe este întotdeauna doar o Identitate Relativă (şi niciodată una absolută – în sensul de neschimbătoare şi independentă) dată de raportul ei infinit cu toate celelalte Părţi ale Întregului (Totului/ Universului).

37. Ea este o identitate asemănătoare mai mult sau mai puţin similară (în spaţiu şi/ sau timp) cu o alta, dar niciodată identică în întregime (completă – „chiar identică” - exact la fel) nici cu o alta din spaţiu, nici cu o alta din timp.

38. În fiecare clipă, şi clipă de clipă iau astfel continuu contact una cu alta o infinitate de identităţi relative (momentane şi locale) şi dau astfel naştere prin interacţiunea lor infinită la o infinitate de alte identităţi relative (mai mult sau mai puţin asemănătoare cu cele care au contribuit la apariţia lor – care sunt fundamentul, partea principală în existenţa lor dar nu sunt în întregime identice cu ele).

39. Totul se schimbă clipă de clipă!

40. Doar că schimbarea unor factori se face prea repede sau prea încet pentru a fi percepută ca atare.

41. Fiinţa dintr-un moment dat este total diferită de cea din momentul precedent (nu există nici un element component al combinaţiei sale care să fie exact identic (spaţial şi temporal – ca poziţie şi relaţie în spaţiu şi timp) cu ceea ce era acea fiinţă (combinaţie fiinţială) cu o clipă mai înainte.

42. Şi trebuie să ne gândim aici chiar şi numai la infinitele mişcări subatomice, atomice, moleculare, cosmice la care este supusă orice fiinţă (combinaţie identitară relativă) la un moment dat.

43. De aceea putem afirma că în fiecare clipă (moment) este un Altul.
44. Că în fiecare punct (spaţiu) este un Altul.

45. De aceea nu există nici o identitate temporală nici una spaţială absolută: totul se schimbă clipă de clipă...
***
46. Apoi pentru ceea ce eşti tu acum nu poate fi reprezentativ în mod esenţial ca identitate reală decât Întregul tău fiinţial (sistemul tău fiinţial).

47. Nici o Parte a ta (a acestui sistem fiinţial infinit specific ţie) nu poate fi total reprezentativă pentru tine Întregul care o cuprinzi.

48. În momentul în care orice parte a Întregului care eşti tu dispare sau se schimbă, identitatea ta integrală se schimbă şi ea – de aceea din acest punct de vedere orice parte a Întregului tău fiinţial este la fel de importantă.

49. Fără oricare din aceste părţi identitatea ta integrală se schimbă – devine o altă Identitate.

50. Dacă îi luăm omului o „mână” sau un „picior”, „mintea” sau „inima” el nu mai rămâne la fel - el devine un altul: identitatea lui integrală se schimbă în mod evident.


Există o „scânteie divină”?

51. Dar se pot întreba unii: oare există ceva în componenţa lor oricât de mic (sau „subtil”) care să nu se schimbe niciodată?

52.- Nu există şi vom demonstra în continuare aceasta.
53. Dar mai întâi, chiar dacă am arăta (ceea ce vom vedea că nu cazul) că un astfel de lucru (numit de unii „sine”, „fiinţă”, „suflet”, „spirit”, etc.) ar exista să ne întrebăm cu sinceritate: oare cât de reprezentativ ar fi acest „spirit” (de la latinul „spiritus” - respiraţie) pentru identitatea noastră actuală (integrală)?

54.- Doar atât cât e şi „negrul de sub unghie” pentru noi...

55. Dar să presupunem acum totuşi că există un „spirit”, o „scânteie divină” (orice ar mai fi şi aceasta) care nu se schimbă niciodată.

56. Acum, în primul rând, ce ar însemna aceasta mai precis?
57. Ar însemna mai întâi că ea nu se mişcă nici în timp şi nici în spaţiu, pentru că dacă ar face-o cel puţin în relaţie cu acestea s-ar schimba.

58. Să presupunem apoi că acest „spirit” nu are elemente componente (e un „unu indivizibil”) un „atom divin” „indivizibil”.

59. Să presupunem că aşa ceva ar fi!
60. Dar ce relaţie ar avea asemenea non-existenţă (sau mă rog uni-existenţă) cu tine Întregul care citeşte acum aceste cuvinte?

61. De exemplu: cine citeşte, cine gândeşte, cine se mişcă, iubeşte, simte, etc.? Tu sau el? - Tu Întregul Uman, sau presupusa parte „spirit” din tine?

62. Să presupunem acum fără nici o dovadă că ea o face – dar dacă e aşa atunci înseamnă că ea se schimbă (adică că nu e neschimbătoare cum se pretinde): gândirea, percepţia, citirea, etc. sunt prin esenţa lor procese schimbătoare – de aceea cine se legă de ele se legă astfel de schimbare (îşi asumă schimbarea în identitate).

63. Dacă însă nu o face ea nu e mai reprezentativă ca identitate pentru tine decât ar fi „un fir de nisip de pe fundul Mării Negre, înghiţit de un peşte care doarme”...

64. Ce ar rămâne din tine dacă ţi-ar fi „luate” mintea, trupul, emoţiile, percepţia, voinţa, imaginaţia, memoria, etc. (toate părţile supuse în mod evident schimbării)?

65. E evident: absolut nimic reprezentativ ca identitate!
***

66. Oricum putem sta liniştiţi: această „luare” nu este o „luare” reală – ea este doar un joc de cuvinte – toate acele caracteristici pomenite, reprezentative pentru identitatea ta actuală „îţi sunt luate” ţie (un Întreg perceptiv evident) şi sunt „date” unui altuia: unui „spirit neschimbător” care apoi dacă privim atent „se transformă” înapoi în tine (întregul specific amintit) şi în plus apare astfel evident că el e, culmea,... Cum? Aţi ghicit: schimbător!

67. Această „deposedare” identitară este evident doar una fictivă: nimic nu se dă şi nimic nu se ia în realitate: doar se redenumeşte cu un alt nume (total nepotrivit) o realitate integrală evidentă – care însă rămâne multiplă şi schimbătoare în ciuda transferului lingvistic fictiv care ne „binecuvântează” doar nominal (strict verbal) cu o identitate neschimbătoare.

68. Aşadar, pentru ca să-ţi obţinem ţie cititorule cu orice preţ un „spirit unitar” (dintr-o singură componentă) şi „neschimbat”, suntem nevoiţi să îţi lăsăm ţie gândirea, emoţiile, voinţa, memoria, etc. - pentru că ele sunt multiple şi schimbătoare şi astfel incompatibile cu „spiritul tău neschimbat” şi lui îi dăm ce rămâne: aproape nimic sau de ce nu, chiar nimic.

69. Acum: în ce măsură crezi tu că un astfel de „spirit - nimic” te reprezintă pe tine? Crezi tu că el are vreo legătură reală (identitară sau de altă natură) cu tine?

70. În ce măsură te reprezintă pe tine cel de acum (cu gândire, emoţie, ...) un „ceva” care nu le are pe acestea absolut de loc?

71. Acest „sine neschimbat al tău”, deposedat de absolut tot ce e schimbător în tine, adică de ceea ce reprezinţi tu în mod real, nu mai este capabil să meargă, să vorbească, să gândească, să aibă memorie, să facă ceva, etc.

72. Acest „sine atomic neschimbat” este doar o creaţie verbală goală de conţinut deoarece în practică (ca referire la ceva real) el nu este nimic (nu face referire la nimic real).
***
73. Poate fi ceva care să nu se schimbe absolut deloc (nici în timp şi nici în spaţiu – nici în interior şi nici în exteriorul său, nici în vreo parte a lui şi nici în întregul său) în Univers ?

74. Şi dacă poate fi, oare poate el să stea în „sufletul” cuiva şi astfel să se plimbe cu el pe ici şi pe colo?
75. Bineînţeles că nu!

76. Dacă ar face astfel de „plimbări însoţitoare” şi-ar modifica poziţia în spaţiu (s-ar schimba spaţial) şi în plus ar da dovadă de o schimbare interioară de o natură similară „percepţiei” şi „voinţei” care să-l facă capabil să „ţină pasul” cu „tovarăşul său mai complex” de plimbare.

77. Dar dacă s-ar schimba el nu ar mai fi neschimbat (identic cu sine însuşi tot timpul): vedem astfel că chiar dacă acest „spirit neschimbat” ar exista el nu ar avea nici o legătură de nici un fel cu noi.
***
78. Să presupunem însă acum că există totuşi „ceva” care are aceeaşi compoziţie (identitate) interioară tot timpul (că interiorul lui nu se schimbă absolut deloc niciodată) deşi în spaţiu se schimbă (îşi poate schimba poziţia spaţială exterioară).

79. Atunci:
79.1- dacă schimbarea din spaţiu nu este generată de una interioară corespunzătoare rezultă că ea nu este intenţionată – că acel „lucru” se deplasează în voia „valurilor” (a factorilor externi lui) fără absolut nici o direcţie proprie (autoimpusă).

79.1.1 În plus, reiese din ipoteza iniţială că acest „ceva” nu percepe nimic nici în interiorul său (dacă ar percepe ceva în interiorul său atunci el s-ar schimba în interior şi astfel, prin urmare, cel despre care am presupus că nu se schimbă de fapt se schimbă, sau altfel spus, cel care nu se schimbă nu există - deoarece percepţia implică schimbarea) nici în afara sa.

79.1.2 Chiar dacă acel „ceva” ar percepe totuşi în exterior trebuie să fie a „dracului de enervant” pentru el să nu poată face absolut nimic în privinţa direcţiei pe care urmează să se deplaseze în exterior;

79.2 - rezultă apoi că acel „ceva neschimbat interior” nu ar gândi – sau dacă ar gândi nu ar gândi cum gândim noi – conceptele lui ar fi neschimbate şi nemişcate şi astfel fără o schimbare în timp – ele nu ar avea nici un efect asupra lumii înconjurătoare deoarece, pentru a avea, ar trebui să se mişte (şi astfel să antreneze în mişcarea lor altceva).


Fiinţa „simplă” şi cea complexă

80. Deci dacă acest presupus „atom spiritual” ar fi dintr-o singură bucată indivizibilă ar rezulta că el nu are în interiorul său nimic diferenţiat (dacă ar avea ar fi divizibil la elementele pe care le-ar conţine în sine) adică mai precis că nu are în el decât un singur lucru – deci că este o fiinţă simplă (absolut simplă – dacă ar avea mai multe ar fi compusă/ complexă).

81. Acum, dacă de exemplu acest „singur lucru” ar fi percepţia în afară de ea „atomul spiritual” nu ar mai avea nimic altceva (obiect sau subiect al percepţie, limite ale ei, etc.) - el ar fi doar „percepţie pură”.

82. Dar ea nu ne-ar reprezenta pe noi (identitatea integratoare infinită actuală) nici pe departe deoarece noi, ca identitate foarte intimă, suntem mai mult decât atât (avem şi obiect şi subiect pentru percepţie, şi limite ale ei, etc.).

83. Şi mă rog, oricare am considera că ar fi acest lucru, pe lângă că aşa cum am văzut nu ar avea nici o relaţie (legătură) cu noi, el ar fi deasemenea foarte sărăcăcios în comparaţie cu noi care suntem infinit mai complecşi şi mai cuprinzători decât oricare astfel de fiinţe ipotetice simple şi independente, care evident nu există în percepţia noastră.

84. Apoi dacă aşa cum afirmă unii, tot ceea ce există ar fi făcut din astfel de „atomi spirituali simpli” independenţi unii de alţii; atunci în mod evident ar rezulta ca efect faptul absurd că niciodată nu ar putea să apară ceea ce deja a apărut adică noi - o identitate complexă în care elementele componente (mai simple sau mai complexe) sunt dependente unele de altele.

85. Iar dacă, cum ar zice unii, pe lângă „atomii simplii independenţi” ar fi şi „atomi simpli dependenţi”, atunci acest „fapt” este unul paradoxal pentru că aceştia din urmă nu ar mai putea să rămână „simplii” dacă devin dependenţi (nu pot fi dependenţi dacă sunt simplii), deoarece prin legăturile pe care le realizează ei devin complecşi (pentru a se putea „lega” ei dau ceva de la ei şi primesc ceva în schimb! - şi astfel prin acest schimb din simplii devin complecşi).

86. Oricum este evident că în afară de aceşti ipotetici „atomi spirituali simplii” există o infinitate de fiinţe complexe care sunt astfel infinit mai dezvoltate, elaborate etc. - iar ceea ce e complex este infinit mai de valoare (cel puţin din punctul de vedere al complexului) decât simplul.

87. Nu ştiu de ce cineva ar aprecia mai mult ceva simplu (absolut simplu) decât ceva complex (infinit complex), în măsura în care acel ceva „simplu” s-ar dovedi a exista în percepţia celui care urmează să facă aprecierea (lucru evident imposibil – lucrul „absolut simplu” şi-ar pierde „simplitatea” exact în momentul când ar intra în percepţie).

88. Ai prefera de exemplu „să stai de vorbă” cu un câine sau cu o bacterie, cu un om sau cu o moleculă de apă, cu un delfin sau cu un atom de hidrogen, etc.?

89. Pe care dintre acestea le consideri a fi mai inteligentă, mai „spirituală” şi mai „de valoare”?

90. Chiar nu ştiu de ce unii caută cu disperare în om tot felul de „fiinţe atomice „spirituale” (sau de altă natură) simple şi independente” de el care să-l reprezinte ca identitate când este evident de la o poştă că valoarea omului i-o dă faptul că este un organism infinit complex şi nu faptul absolut fabulatoriu (contrazis de toate evidenţele posibile) că prin el ar mişuna tot felul de „fiinţe simple” („spirite”).
***
91. Dar să mai stăruim puţin asupra acestor fabulaţii pentru a le vădi şi mai mult caracterul absurd (stupid).

92. Astfel dacă un asemenea presupus „spirit” ar fi neschimbat („nemuritor” – dacă şi-ar păstra o „identitate absolută” la infinit), atunci ar rezulta ca fiind evident faptul că el nu se schimbă în nici un fel şi astfel prin urmare că ar fi tâmpit (in sensul de încremenit, înţepenit, pietrificat, unilateral şi unidirecţional existent, incapabil de schimbare, etc.) şi stupid: nu ar avea nimic din ceea ce am putea aprecia noi ca fiind semn de inteligenţă, de cunoaştere, de înţelepciune, etc. (semne care ştim că nu există decât în strânsă legătură cu mişcarea/ schimbarea - la fel de altfel ca şi percepţia, gândirea, raţiunea, emoţia, memoria, imaginaţia, etc.

93. Apoi dacă am presupune că acest „spirit” ar fi totuşi până la urmă ceva complex şi că ar avea în interiorul lui ceva care se schimbă putem observa cu uşurinţă că el este cu siguranţă mult mai puţin complex decât noi care l-am cuprinde ipotetic şi pe el în identitatea noastră integrală.

94. Cu alte cuvinte noi am fi mai inteligenţi şi mai cunoscători decât el deoarece noi am cunoaşte cel puţin o infinitate de alte elemente existente în noi în „afară de el”.

95. Putem astfel constata că nu câştigăm nimic dacă renunţăm teoretic la complexitate deoarece postularea a ceva fix, simplu, neschimbat se dovedeşte a fi doar o „fiinţă” stupidă, tâmpă şi idioată (în sensurile cele mai reale ale acestor cuvinte).

96. Stupizenia, tâmpenia şi idioţenia acestui „ceva simplu” este de altfel prin comparaţie cu aceea a oricărei identităţi integrale umane existente (cu a oricărui om existent) infinit de mare: „spiritul” dacă ar fi (ceea ce nu e cazul) ar fi ceva infinit de stupid.

97. El e infinit mai stupid chiar şi decât cei care îi afirmă prezenţa (existenţa) în ei sau în afara lor, doar aşa, în virtutea „simplei” sale existenţe verbale de „simplu” cuvânt.
***
98. Dar să revenim: oare poate acest „ceva simplu” să nu fie schimbător?

99. Păi să vedem: ca el să nu aibă nimic schimbător în sine el ar trebui să nu fie în contact (relaţie) cu absolut nimic din afara sa: dacă ar fi atunci acel ceva cu care ar fi în contact i-ar mişca (schimba) şi interiorul.

100. Dar dacă el nu ar fi în contact (relaţie) cu absolut nimic exterior sieşi ar însemna că el ar fi total izolat: că el habar nu are „pe ce planetă se află”, habar nu are de absolut nimic din ce se petrece în afara sa: nici de noi (identitatea infinită care ipotetic l-ar cuprinde în sine) şi nici de nimic altceva.

101. Şi astfel, dacă el nu ar avea nici o legătură cu noi, nu văd cum am putea noi să avem vreo legătură cu el.

102. Existenţa lui fiind total independentă de a noastră nu ne interesează şi nu ne afectează absolut deloc (cu alte cuvinte el nu este „o parte din noi” indiferent cât de „subtilă” pentru că nu are nici o relaţie cu noi).

103. „Spiritul” acesta e astfel ca şi cum nu ar fi!
104. Şi culmea e că el chiar nu este!...
***
105. Acum, dacă am presupune că ar exista la un moment dat în univers doar aceşti „atomi simpli” („spirituali”/ „subtili”) care ar putea totuşi (prin absurd cum am văzut) să interacţioneze între ei (şi cu ceva mai complex decât ei) păstrându-şi în acelaşi timp „simplitatea” şi „neschimbarea” lor specifică şi astfel să ajungă să formeze cu timpul structuri din ce în ce mai complexe, atunci în primul rând fiecare dintre noi (ca structuri complexe) ar fi format dintr-o infinitate de astfel „spirite” (în sensul de miliarde de miliarde de miliarde de „spirite”) şi astfel nu am cuprinde în sine un singur „spirit”.

106. În acest caz aceste „spirite” nu sunt altceva decât ceva de genul elementelor fizice de bază (atomi, electroni, fotoni, elemente subatomice, etc.) care e evident că nu sunt nici indivizibile, nici simple şi nici neschimbătoare („nemuritoare”) – cât despre gradul lor de reprezentativitate pentru identitatea noastră umană integrală (reală) vă las pe voi să o hotărâţi.
***
107. Prin urmare, dacă ar exista astfel de „spirite” de gen „atomi spirituali simpli independenţi nemuritori” atunci fie noi nu am avea nici o legătură cu ei (nici nu ne-ar interesa deoarece dacă ar fi ei s-ar dovedi că sunt în gradul cel mai „absolut” cu putinţă stupizi, tâmpiţi şi idioţi - în sensurile cele mai reale ale acestor cuvinte) fie am avea vreo legătură oarecare cu ei dar atunci ei ar înceta să mai existe ca atare (ca chestii „neschimbate”, „nemuritoare”, „independente”, etc.) exact în momentul iniţierii acelei legături.

108. Prin urmare în cazul omului şi a oricărei alte fiinţe existente real în univers (şi nu doar virtual la nivel lingvistic) nu putem vorbi de existenţa nici unei identităţi simple neschimbătoare care să poată să fie reprezentativă identitar pentru el chiar şi în cel mai infim mod cu putinţă a fi imaginat.

109. Este astfel evident că pentru om nu există nici o identitate simplă absolut continuă ci doar o identitate infinit complexă şi etern schimbătoare (adică cu totul relativă: atât în timp cât şi în spaţiu).
***
110. Putem deci afirma cu relativă certitudine următoarele:

110.1- Nu există nici o identitate simplă absolută (în sensul de neschimbată şi nemuritoare) a noastră (nici un „spirit”, „atman”, „suflet”, etc.).

110.2- Chiar dacă ar exista „pe undeva” „o fiinţă spirituală simplă, independentă şi nemuritoare” ea nu ar putea avea nici o legătură cu noi şi nici nu ne-ar putea reprezenta ca identitate în nici un fel pe noi ca oameni (ca identităţi infinit complexe) – cel puţin nu mai mult decât de exemplu o poate face un oarecare atom de carbon, sau de hidrogen, sau de fier, etc. existent în compoziţia noastră.

110.3- Chiar dacă ar exista pe undeva (evident nu în noi) un astfel de „spirit” el ar fi total stupid, total tâmpit şi total idiot!

110.4- Chiar dacă ar exista „pe undeva” un „spirit” sau mai multe, existenţa lui ar fi total paralelă cu a noastră (şi cu a orice altceva) şi nu s-ar intersecta niciodată cu aceasta şi astfel nu ar avea absolut nici o relevanţă pentru identitatea noastră (sau a orice altceva) şi nici pentru existenţa noastră (sau a oricui altcuiva).

110.5- Cu alte cuvinte, chiar dacă o astfel de „fiinţă atomică” neschimbată ar exista sub orice formă am vrea noi să fie, atunci acea formă fie ar implica schimbarea şi astfel s-ar dovedi că ea nu mai este neschimbată cum am presupus iniţial; fie nu ar interacţiona de nici un fel cu noi şi nici cu nimic altceva din afara sa şi astfel nu ne mai interesează absolut deloc deoarece ea nu ar mai avea astfel nici o legătură cu noi (pentru că existenţa ei este total independentă de orice altceva).
***

111. De exemplu, chiar dacă am presupune prin absurd că lumea pe care o percepem în fapt nu există şi că ar exista de fapt doar nişte „atomi spirituali neschimbători” care „visează lumea” în interiorul lor – vedem astfel că fie ei sunt schimbători (visul este schimbare – şi astfel ei se schimbă în interiorul lor) fie ei nu au nici o legătură cu noi şi cu lumea noastră schimbătoare....

112. Prin urmare, dragi fraţi întru fiinţă, aceşti „atomi spirituali” („spirite”) sunt simple invenţii verbale care în fapt nu fac trimitere la nimic concret (au doar o „existenţă” strict lingvistică!).
***
113. Susţinerea de către unii a nemuririi „spiritului” („sinelui”) prin folosirea comparaţiei cu soarele şi razele sale (în care „sinele” este o „rază/ scânteie divină” emanată de „soarele divin”) este prin ea însăşi ilustrativă pentru demonstraţia noastră: soarele şi razele lui se schimbă şi în plus la un moment dat chiar mor.
***
114. Pe de altă parte, Întregul este peste tot şi în toate (denumim Întreg ceea ce cuprinde în sine tot ceea ce există) de aceea dacă ar fi să vorbim de o „esenţă identitară” a noastră putem spune că Întregul este „esenţa” noastră „simplă” - evident la fel de „simplă” cum este oceanul faţă de peşti şi cum este Cosmosul pentru orice formă de viaţă care trăieşte în el.
***

115. În concluzie, dacă privim mai atent lucrurile vedem că nu există nici o identitate neschimbată (aparentă sau de „esenţă”) a fiinţei umane (fie ea „simplă” sau complexă), ci doar o identitate schimbătoare (mai repede sau mai încet) a acesteia.

0 comentarii:

Radu Lucian Alexandru