"1. Alegerile prin care se urmăreşte să se identifice
în mod „absolut” (şi nu relativ la ceva bine stabilit şi cunoscut) care este „cel mai cel dintre cei mai cei („cel mai absolut dintre cei mai absoluţi”) sunt doar pseudo-alegeri... - în primul rând pentru că „absolutul” nu suportă gradele de comparaţie şi în al doilea rând pentru că „absolutul” nu suportă pluralul (cel puţin în relaţie cu noi).

***
2. Apoi aceste „alegeri” prezintă în faţa alegătorului finit (omului limitat în spaţiu şi în timp) o mulţime infinită de obiecte şi de criterii dintre care, respectiv pe baza cărora, el ar trebui să aleagă – singura problemă fiind aceea că el nu are posibilitatea să aplice o infinitate de criterii la o infinitate de obiecte (fiind limitat).
3. De aceea a realiza o astfel de alegere (de apreciere „absolută”) necesită un timp dublu infinit (necesar pentru aplicarea fiecăruia din criteriile infinite la fiecare din obiectele (fiinţele, stările, fenomenele, etc.) infinite existente, între care se doreşte a se face alegerea - aprecierea perfecţiunii desăvârşite (din toate punctele de vedere) a ceva (cuiva) anume.

4. A realiza însă o astfel de cercetare (apreciere/ alegere) este o imposibilitate evidentă!

5. Iar a decreta existenţa „unui cel mai cel dintre cei mai cei” (din toate punctele de vedere (criteriile) posibile) fără a realiza cercetarea mai sus amintită este o tâmpenie şi o idioţenie intelectuală crasă, o impostură intelectuală de cea mai joasă speţă.

6. De ce? În primul rând deoarece se poate spune că aşa ceva nu există chiar şi fără a efectua cercetarea infinită mai sus amintită.

7. Ştim astfel că o presupusă fiinţă „atoate-x” (care să aibă toate perfecţiunile posibile) nu poate exista deoarece diferitele ei caracteristici absolute sunt incompatibile între ele (ceva nu poate fi în acelaşi timp şi sub acelaşi raport şi cel mai mare şi cel mai mic, şi cel mai bun şi cel mai rău (perfect în rău), etc.) - adică, cu alte cuvinte, că aceste caracteristici absolute se exclud reciproc ca posibilitate de existenţă în una şi aceeaşi identitate.
8. Şi mai ştim şi că o parte dintre aceste caracteristici absolute sunt chiar contradictorii cu ele însele (cum vom vedea că e de exemplu cazul cu „atotştiinţa”, cu „atot-facerea”, ş.a.m.d.).
9. Apoi, dacă se poate arăta că acest „cel mai cel dintre cei mai cei” este mai puţin „cel” decât un altul într-un singur domeniu, el îşi pierde pretinsa calitate (o singură probă contrară îi descalifică pretenţiile pe când o mulţime nenumărată de probe favorabile nu i le pot certifica cu siguranţă).
***
10. Astfel, pentru ca acest „ceva” perfect absolut să fie perfect în tot din toate punctele de vedere posibile, el trebuie de exemplu să fie prezent în absolut orice loc din spaţiu (să fie peste tot – „atot-prezent”) – adică să nu mai existe absolut nimic în afară de el.
11. Prin urmare dacă se poate arăta un singur lucru (oricât de infim) care nu este cuprins în el – atunci se poate arăta că el nu este perfect absolut.
12. Şi astfel de lucruri se pot arăta cu grămada indiferent de cum este definit existenţial cel pentru care se ridică pretenţia de perfecţiune absolută (ele sunt arătate în primul rând chiar de cei care aduc această pretenţie – care nu se ştie cum, după ce o ridică, imediat vin să completeze că cutare şi cutare perfecţiune (de exemplu cel mai tâmpit cu putinţă, cel mai criminal cu putinţă, etc.) nu este cuprinsă în produsul lor intelectual.
***
13. Dar să presupunem totuşi de dragul ipotezei că există ceva atotprezent (prezent absolut peste tot).
14. Vedem astfel că dacă el este prezent în fiecare moment de timp (este atotprezent) atunci el fie este neschimbat, fie se schimbă în timp.
15. Dacă este neschimbat atunci este independent (nu are nici o relaţie de nici un fel cu absolut nimeni) prin urmare nu poate fi cunoscut de noi (nu putem avea o relaţie cu el).
16. Dacă e schimbător atunci nu mai este prezent peste tot în timp la fel (nu are aceeaşi identitate peste tot în timp) - deci nu îşi păstrează existenţa peste tot în timp (nu este atotprezent)!...


17. Să presupunem apoi „din burtă” că este ceva atoatefăcător (adică care le face pe toate) - pentru nonexistenţa căruia însă din fericire toată realitatea (cu infinitatea ei de factori făcători particulari specifici evidenţi) depune mărturie.
18. Această calitate „magic-lingvistică” a lui ar însemna că el efectiv le-ar face pe toate (şi că nu mai este nimeni în afara lui care să facă ceva).
19. Vă puteţi imagina şi voi de aici toate implicaţiile morale şi ontologice pentru oameni dacă ar exista un astfel de „atoate-făcător”.

20. Implicaţii care, apropo, nu ar exista deoarece oamenii nu ar fi – nimic nu ar mai fi în afară de el – cel puţin în măsura evidentă în care a fi şi a face sunt intercondiţionate.


21. Astfel „a fi” generează în mod inevitabil acţiuni (fapte) specifice - ce fiinţare ar fi aceea în care nu faci absolut nimic?

22. Prin urmare dacă ar fi ceva a-toate-făcător noi nu am mai fi, noi nu am mai exista (ca fiinţe care suntem şi care facem ceva)!
23. Cum însă noi e evident că suntem şi că facem diferite chestii putem deduce astfel foarte simplu că nu este nimic a-toate-făcător!

24. Oricum cei care cred cu naivitate (şi fără nici o bază) că ar fi ceva atoatefăcător (ceea ce am văzut că nu cazul) trebuie să conştientizeze şi imediat să-şi asume şi faptul că acel ceva atoate făcător ar fi făcător şi al răului şi al minciunii, şi al crimei, şi al violenţei, şi al violului şi a absolut tuturor relelor care se întâmplă în lume – pe care apropo acel ipotetic „atoatefăcător” le-ar face doar asupra sa.


25. Dacă acest „atoatefăcător” nu ar fi responsabil pentru facerea acestora atunci e evident că nu este atoatefăcător.

26. În plus, dacă ar exista ceva atoatefăcător nu ar mai putea să existe o judecată a ceea ce se face (judecătorul în acest caz fiind şi făptaşul).
27. Iar dacă totuşi ar fi o judecată atunci acest „atoatefăcător” s-ar judeca doar pe sine şi astfel s-ar răsplăti şi/sau s-ar pedepsi singur pe sine cu tot felul de paradisuri, respectiv „focuri veşnice” pentru faptele sale bune, respectiv rele (având în vedere că nimeni în afară de el nu ar mai face nici un fapt).

28. Oricum o astfel de fiinţă „atoatefăcătoare” este evident că nu este atoatefăcătoare apoi, pentru că de exemplu, ea nu poate să se distrugă definitiv (nu poate „să-şi facă felul”) sau cel puţin nu poate să obţină (să facă) cunoaşterea certă a posibilităţii de a se putea distruge definitiv (fără posibilitate de refacere).


29. Astfel, dacă ea a încercat să se distrugă (de exemplu pentru că se plictisea „de moarte” să fie singura fiinţă care face ceva) şi i-a reuşit înseamnă în primul rând că am scăpat de ea (că actualmente nu mai este) şi în al doilea rând că ea în mod evident atunci când a fost nu a fost atoatefăcătoare - nu a fost capabilă „să-şi facă” nemurirea.
30. Apoi, dacă s-a refăcut după ce a încercat să se distrugă definitiv (fără posibilitate de refacere) înseamnă că nu e capabilă să se sinucidă (să se distrugă total fără putinţă de refacere).

31. Sinuciderea cu alte cuvinte este pentru ea un fapt pe care nu îl poate face – prin urmare nu este atoate-făcătoare!

32. Deci: fie este făcătoare a nemuririi şi atunci nu se poate sinucide, fie este făcătoare a sinuciderii şi atunci nu poate fi nemuritoare (în ambele cazuri este ceva ce ea nu poate face – prin urmare nu este „atoatefăcătoare”!).
***
33. O astfel de fiinţă atoatefăcătoare (a toate creatoare) ar trebui deci să fie capabilă să facă toate lucrurile posibil a fi făcute: astfel, dacă e posibil să facă o altă fiinţă făcătoare (creatoare) şi a făcut-o atunci nu mai este a toate creatoare.
34. Iar dacă nu poate să o facă (îi este imposibil acest lucru) atunci putem spune că este incapabilă să creeze creaţie (să facă făcători) cu alte cuvinte că e incapabilă să creeze fiinţe (în măsura în care a fi şi a face e tot una)...
***
35. La categoria „atoatefăcător” intră apoi implicit şi faptul că Existentul, căruia i se atribuie această caracteristică, s-a creat pe sine – că ar fi ipotetic auto-creator.

36. Astfel fiind, fie s-a creat dintr-o dată cu totul şi astfel nu mai suferă ulterior nici o schimbare (şi astfel se naşte mort, incapabil de schimbare, de noutate, de gândire, de mişcare, etc.); fie se autocrează treptat şi astfel este supus schimbării şi transformării (prin urmare nu este neschimbat şi nu are o identitate nemuritoare neschimbătoare – nu are o continuitate reală de sine)...


37. În plus, ca să se poată autocrea culmea e că ar trebui să fie creat de altcineva.

38. De ce? Păi pentru ca să se poată crea pe sine trebuie să existe înainte să existe (înainte de a se crea) – şi astfel existenţa lui pre-auto-creatoare nu poate fi cauzată de el însuşi (nu poate exista înainte să existe) – prin urmare el e o cauză generată de altcineva/altceva şi astfel nu este autocreator!
39. Pe de altă parte dacă am presupune totuşi că el poate exista înainte să existe atunci e evident că el există înainte să existe (înainte să se autocreeze!) şi prin urmare este creat (din moment ce nu e auto-creat – existând înainte de aceasta)!...
***
40. Să presupunem apoi că ar fi ceva/ cineva a-toate-actualizator – care poate face absolut orice din ceea ce îşi propune să facă – aceasta înseamnă mai precis că nu sunt lucruri imposibile pentru el!

41. De exemplu o astfel de fiinţă ipotetică e capabilă să se sinucidă fără a se putea reface - ştie aceasta pentru că după cum am mai văzut a încercat şi... upss, a capitulat!.. mda...


42. Sau de exemplu ea poate face o altă fiinţă care să îl poată distruge total.

43. Ştie aceasta pentru că a făcut-o şi... acum e „în groapă”?
44. Dacă nu a făcut-o şi dacă nu a încercat, de unde ştie că poate face tot ce se poate face?

45. De exemplu să poată să facă un munte pe vârful căruia să nu se poată căţăra – ştie că îl poate face deoarece l-a făcut şi... nu s-a putut căţăra apoi pe el!???



46. Şi apropo, în plus cu ocazia aceasta a aflat şi că.... („culmea!”) sunt unele lucruri pe care nici măcar ea (presupusa fiinţă a-toate-actualizatoare) nu le poate actualiza!
47. Astfel a văzut şi el săracul că în exemplul dat, nu se poate urca pe un munte pe care nu se poate urca – că sunt chiar şi pentru el anumite lucruri imposibile - adică că „spus pe şleau” nu este ceea ce credea (se amăgea) a fi, anume a-toate-actualizator.

48. Sau de exemplu, el poate constata oricând doreşte că nu poate crea o fiinţă (alta decât el) atoateştiutoare (dacă ar face-o vom vedea că de fapt nu o face!), sau una atoatefăcătoare (dacă ar face-o el ar dispare deoarece nu ar mai putea să facă nimic – toate le-ar face fiinţa atoatefăcătoare creată de el), sau una atotprezentă (dacă ar face-o el ar dispare nemaiavând loc de ea), etc.

***


49. Să presupunem apoi că ar fi ceva a-toate-ştiutor (cineva/ceva care le ştie pe toate).
50. Astfel acesta/aceasta le-ar şti pe toate!

51. Dar ce ar rezulta de aici?

52. Ar rezulta în mod evident următoarele:
52.1- Că el/ea nu descoperă nimic nou niciodată – şi nu a descoperit nimic nou niciodată - „aşa s-a născut”.
52.1.1 Vedem astfel că această presupusă fiinţă nu ar percepe niciodată nici o schimbare în percepţia sa, în cunoaşterea pe care o deţine – adică că ar fi în mod necesar „moartă psihic” - fără de mişcare (viaţă) psihică;

52.2- Că nu uită nimic niciodată (dacă ar uita ceva nu ar mai fi atoateştiutor – nu ar mai şti lucrul pe care l-a uitat);


52.3- Că nu gândeşte cu sens – adică că are „o gândire care se gândeşte pe sine” dar se gândeşte degeaba sau mai bine zis în gol, fără sens, pentru că gândirea lui nu poate produce nimic nou niciodată (dacă ar produce aşa ceva ar însemna că la un moment dat nu le ştie pe toate şi că mai sunt lucruri pe care le poate afla chiar şi „atotştiinţia sa”!).

52.3.1 Dar ce fel de gândire mai este şi aceea din care nu rezultă nimic nou niciodată?
52.3.2 Evident, doar o gândire plicticoasă - a-toate-plicticoasă – probabil că şi dacă ar fi existat cândva o fiinţă a-toate-ştiutoare s-ar fi sinucis demult (pentru că evident ar fi ştiut cum să facă acest lucru).
52.3.3 Ea s-ar fi sinucis deci de plictiseală infinită (şi ce depresii îngrozitoare trebuie să fi avut sărmana înainte de a se sinucide...)
***
53. Recapitulând aşadar, vedem că dacă o presupusă fiinţă atoate ştiutoare le-ar şti pe toate atunci ea cu necesitate nu ar trebui să uite nimic niciodată şi nu ar trebui să cunoască nimic nou niciodată!
54. Dar upss... ghici ce ar însemna aceasta?
55. Ar însemna în mod evident că ea nu ar cunoaşte ce e aceea noutate, că nu ar cunoaşte ce e aceea schimbare, că nu ar cunoaşte ce e aceea uitare... adică că prin urmare nu e.... atoate-ştiutoare!!!

56. Altfel spus: dacă ştie ce e aceea noutate înseamnă că nu le ştie pe toate (mai sunt lucruri noi pe care urmează să le afle), dacă ştie ce e aceea uitare înseamnă că nu le ştie pe toate (nu ştie o parte din lucrurile pe care le ştia înainte), dacă ştie ce e aceea gândire cu sens (din care se nasc raţionamente noi) atunci nu le ştie pe toate (în timp şi în spaţiu)....; iar dacă nu ştie ce e aceia uitare, noutate, gândire... atunci nu le ştie pe toate!!!

***


57. Să vorbim acum despre „cel a-toate-bun” – să presupunem de dragul discuţiei că există cineva/ceva care face doar binele şi tot binele din lume (este cu alte cuvinte atoate-iubitor, atoate-hrănitor, atoate-vindecător, etc. ...)
58. Dar dacă considerăm că tot ce face el e bine, ce ar fi atunci răul?
59. Evident, răul e astfel ceea ce el nu face - adică cu alte cuvinte răul nu există – cel puţin în măsura în care acest atoatebun e şi atoate-făcător, sau e atot-prezent, etc.

60. Apoi să presupunem că acest a-toate-bun doar iubeşte/alină (consolează): îi iubeşte pe toţi şi pe toate - chiar şi pe cei ce îl urăsc şi îl dispreţuiesc.

61. Dacă constatăm însă că este chiar şi un singur individ pe care el îl urăşte înseamnă că el nu e atoate-iubitor (nu e perfect în iubire).

62. Sau dacă constatăm că este un singur individ neiubit, neconsolat, nesprijinit tot timpul în mod activ (ce să mai vorbim de când are nevoie) atunci rezultă că nu este nimic atoate-iubitor!



63. Şi aici trebuie să amintim doar de milioanele de copii ucişi cu brutalitate în războaie, sau de foame... – şi vedem automat că nu este în univers nimic atoate-iubitor (atotbun)!


64. Această calitate „atoatebună” ar presupune apoi şi faptul că el vindecă boala – că el fiind perfect în vindecare face toate vindecările perceptibile!

65. Dar vedem că nu e aşa – că mai sunt în Întreg o mulţime de alte fiinţe care vindecă – prin urmare că o astfel de fiinţă atoate-vindecătoare nu e totuşi a-toate-vindecătoare.

66. Şi apoi, dacă este un singur individ care s-a îmbolnăvit şi apoi nu s-a mai vindecat (şi nu e doar unu, ci sunt miliarde) rezultă în mod evident că presupusa fiinţă a-toate-vindecătoare nu este a toate vindecătoare – deoarece sunt bolnavi pe care el/ea nu i-a vindecat!

67. Apoi o fiinţă a-toate-bună ar trebui evident să fie şi atoate-hrănitoare – dar vedem că sunt fiinţe care mor de foame cu duiumul - deci vedem clar astfel că nu este o fiinţă atoatehrănitoare, şi prin urmare nici una a-toate-bună!

............................
***
68. Constatăm astfel că de obicei cam orice posibilă calitate „a-toate-x” pe care am lua-o în considerare, cuprinde în ea:
68.1- fie contradicţii interne proprii (se contrazice ea pe ea însăşi – calităţile interne proprii pe care le presupune a exista simultan se exclud reciproc din existenţă); 68.2- fie contradicţii cu alte calităţi a-toate-x (calităţile „a-toate-x de obicei se exclud reciproc din existenţă una pe alta); 68.3- fie contradicţii evidente cu realitatea (adică ceea ce există în mod clar îi infirmă implicit presupusa existenţă „atoate-x” specifică); 68.4- fie toate aceste contradicţii la un loc (acesta fiind cazul cel mai frecvent).
***


69. Prin urmare, dragi fraţi întru fiinţă, dacă cercetăm atent problema fiinţelor „omni-x” („a-toate-x”) putem constata cu destulă uşurinţă că aceste fiinţe sunt doar „fiinţe” pur conceptule (şi nici măcar atât) - adică că mai precis ele nu sunt de obicei decât vorbe goale de sens, fără nici un conţinut real (fără de acoperire în realitate, în percepţie, în existenţă – deoarece aceasta prin însăşi prezenţa ei le probează inexistenţa).

70. Ele există doar în capetele acelora care le acordă acoperiş unor astfel de cuvinte „spirituale” care încep cu prefixul „atoate” sau „omni” fără a avea nici o realitate extra-lingvistică la care să facă trimitere!



71. Simplul fapt de a pronunţa un cuvânt (indiferent cu ce prefix ar începe el) nu înseamnă altceva decât a indica către un cuvânt (sunet) oarecare.
72. Putem vorbi însă de cuvinte cu sens doar dacă apoi vorbele menţionate se dovedesc a fi capabile să facă trimitere şi la o realitate extra-lingvistică (extra-sonoră) oarecare.
73. Însă în cazul fiinţei sau a fiinţelor a-toate-x/omni-x am văzut că individul care le susţine existenţa nu este decât un demiurg strict verbal – un simplu creator „teologic” de vorbe fără conţinut...

74. Faptul că noi oamenii putem pronunţa tot felul de cuvinte (şi mai mult chiar inventa tot felul de cuvinte noi sau doar relativ noi) prin combinarea unor cuvinte existente (de exemplu prin punerea prefixului atoate/omni în faţa altor cuvinte) nu înseamnă nimic mai mult decât atât – că suntem capabili de creaţii verbale!


75. Oricum realităţile verbale (sonore) sau nonverbale (vizuale, tactile, gustative..) pot fi doar percepute direct (sau deduse pe baza unor percepţii directe).

76. Cele „existente” sau „deduse” doar „pe baza” existenţei în vocabular o unor cuvinte oarecare nu sunt realităţi perceptive, ci doar realităţi lexicale.
77. Realităţile existente sunt însă existente independent de vorbe (chiar dacă numele lor este dependent de ele).
78. Realităţile neperceptibile deduse strict verbal (pe baza existenţei lor strict lingvistice în vocabular) nu sunt deci decât vorbe goale de conţinut (vorbe sterile) pentru că ele nu fac trimitere la nici o realitate extra-verbală.
***
79. Fiinţele „atoate-x” (perfecte în mod absolut din unul sau din mai multe puncte de vedere) sunt astfel doar progenituri strict lingvistice izvorâte din greşeli de percepţie şi de raţionament.
80. De aceea existenţa lor extralingvistică nu poate fi nici percepută, nici demonstrată pentru că nu au o astfel de existenţă!
***
81. Revenind însă la presupunerile noastre lingvistice putem vedea astfel că o presupusă fiinţă absolut/total independentă nu poate exista (cel puţin în relaţie cu noi – în percepţia noastră).
82. Iar dacă totuşi ar exista independent de aceasta („pe undeva prin alte părţi”) e evident că noi nu am putea să o cunoaştem (nu am putea să ne relaţionăm cu ea de nici un fel - dacă am putea nu ar mai fi independentă absolut!).
83. Dacă postulăm însă că „nu-ştiu-cum” totuşi am putea să o cunoaştem (că ne-am putea relaţiona cu ea) atunci ar rezulta imediat că ea nu mai e independentă (în mod absolut)!
***
84. La fel e şi în cazul unei presupuse fiinţe „perfecte” - o fiinţă care teoretic ar deţine toate „recordurile” posibile (atât negative cât şi pozitive).
85. Dacă ea ar avea (deţine) toate recordurile „pozitive” nu le-ar putea avea în acelaşi timp şi pe cele „negative” deoarece acestea două se exclud reciproc.

86. De exemplu o presupusă fiinţă a-toate-bună (care face doar binele) nu poate fi în acelaşi timp şi a-toate-rea (care face doar răul)!

87. Altfel ce fiinţă bună este aceea care face rău şi ce fiinţă rea este aceea care face bine?

88. Vă spun eu: una care nu prea face deosebire între cele două deoarece îi sunt indiferente fiecare în parte – adică cum ar zice unii: ea este mai „prejos” de fiecare dintre ele!

***
89. Cea mai cuprinzătoare (mare) fiinţă nu poate fi în acelaşi timp şi ceea mai puţin cuprinzătoare (cea mai mică) – decât pentru cei cărora le e tot una dacă cineva aruncă în ei cu fulgi de zăpadă sau cu asteroizi, pentru care e tot una dacă mănâncă ceva sau nu mănâncă nimic, pentru care e tot una dacă e lumină sau întuneric, pentru care e tot una dacă sunt morţi sau vii!...

90. Adică cu alte cuvinte pentru aceia care au creierul aşa de „prăjit” de nu mai sunt capabili să facă nici un fel de distincţie (nici măcar distincţii elementare şi evidente) - adică pentru cei morţi psihic, care în plus foarte curând vor muri şi fizic dacă vor continua practic cu atitudinea lor de ignorare a diferenţelor evidente pe care ei (din diferite motive) se fac că nu le văd...

***
91. Dar dacă recordurile „pozitive” respectiv „negative” se exclud reciproc înseamnă că nu este nici o fiinţă care să le cuprindă pe ambele - deci nu este nici o fiinţă perfectă (din toate punctele de vedere şi sub toate aspectele).
***
92. Dacă, prin absurd, ar fi totuşi posibil ca o astfel de fiinţă să existe atunci doar ea ar exista (ar fi atotprezentă, atoatefăcătoare, etc.) - dar atunci nu i s-ar mai putea atribui perfecţiunea pentru simplul motiv că ea nu ar avea astfel cu cine să se compare.

93. Perfecţiunea presupune multiplicitatea!



94. Doar aceasta poate face posibilă comparaţia şi prin urmare aprecierea manifestării în cineva a apropierii unei perfecţiuni.
95. Dacă însă această comparaţie nu este posibilă atunci nici rezultatul ei nu mai este posibil (nu i se mai poate atribui perfecţiunea).
***
96. Apoi, e evident că o astfel de fiinţă atotperfectă, în acelaşi timp în care ar exista ar fi şi non existentă (nu ar exista) pentru că... ea ar fi perfectă şi în non-existenţă!! 97. Astfel, sărmana nu ar fi decât un fel de Hamlet „absolut”: „Exist sau nu exist?” s-ar întreba ea la infinit!....
***


98. Noi însă nu trebuie să o facem pentru că ştim răspunsul la întrebarea mai sus menţionată: existenţa acestor fiinţe atoate-x/ omni-x este o non-existenţă reală!
99. Ele există doar lingvistic şi nicăieri altundeva, alături, de exemplu, de alte cuvinte din aceaşi categorie ca şi ele, cum sunt cele dezmei”, „zâne”, de „cai-înaripaţi”, de „făt frumos” şi „Ileana Cosânzeana”, de „zei” şi „îngeri”, „moş crăciun” şi „renii lui fermecaţi”... (trebuie să recunoaştem că în sensul creativităţii lingvistice „spirituale” (de gen „bătut câmpii”) umanitatea se pare că este încă plină de resurse proprii nelimitate) - sau de alte creaţii lingvistice similare lor ca de exemplu: omni-pisica, atoate-caşcavalul, omni-prostia, atoate-idioţenia, omni-slăbiciunea, atot-ignoranţa... sau omni-inexistent, atoate-invizibil, omni-urâcios, a-toate-urât, omni-ghiozdan, atoate-poşetă, omni-mergător, atoate-ştergător (de parbrize), omni-despărţit, a-toate-încălţat, omni-îmbrăcat, a-toate-desculţ, omni-electron, atoate-moleculă, omni-mâncător („mâncător a toate cele”), atoate-băutor („băutor a toate cele”), omni-mâzgălitor, atoate-zidar, omni-zburător, atoate-respirator, omni-jucăuş, atoate-cântăreţ ....

100. Hai, că eu mă opresc aici: dar voi puteţi continua că mai sunt câteva mii de cuvinte în dicţionar cu care puteţi combina prefixul atoate/omni pentru a obţine tot felul de cuvinte fără sens pe care să le puteţi plasma apoi ca şi calităţi „divine” asupra unor fiinţe imaginare..." - extras din cartea "Noua Ordine Religioasă".

0 comentarii:

Radu Lucian Alexandru