Noua Ordine Religioasa

1. Întregul nu este un „zeu”, el este o realitate.
2. Nu este un ceva „supranatural” ci este ceva foarte natural.

3. Nu este transcendent ci este evident!
4. Întregul/Universul nu este o fiinţă cu intenţie şi conştiinţă proprie ci este mediul fiinţial de existenţă a tuturor fiinţelor „adunat” cu aceste fiinţe şi fiinţări.


5. El nu e dotat cu intenţie şi conştiinţă – cel puţin nu mai mult decât ar fi dotate cu acestea o planetă, un soare, un sistem solar sau o galaxie, oarecare.

6. El este o realitate şi un simbol în acelaşi timp – raportarea la el e deci una reală (perceptibilă imediat prin simpla folosire a oricărui simţ cu care suntem dotaţi) şi în acelaşi timp una simbolică (conceptuală/ metaforică) care implică folosirea „minţii şi inimii” pentru a ne raporta direct la Întreg - la Ceea Ce Le Cuprinde Pe Toate Cele (existente în percepţia noastră actuală respectiv posibilă/ potenţială).

7. El este o realitate şi un simbol dar în nici un caz nu este un „zeu” şi nici ceva similar lui - ceva „care arde de nerăbdare” să-şi „bage coada” în mod direct în treburile societăţii umane.


9. Întregul/Universul nu este deci soluţia la problemele umanităţii – el e doar realitatea în care aceste probleme şi soluţiile aduse de om pentru rezolvarea lor se manifestă.
***
10. Întregul/Universul nu este apoi nici „arhitect” şi nici „creator”, oricum nu în sensurile antropomorfizate şi tradiţional teiste ale acestor cuvinte.

11. El nu este arhitect şi nu este creator în sensul în care o planetă sau un ocean nu sunt nici arhitecţi şi nici creatori şi totuşi viaţa poate să apară în cadrul lor.
12. În acest context evoluţia prin selecţie naturală ne ajută să înţelegem acest fapt cel mai bine.

13. Aceasta însă nu înseamnă că lucrurile create nu au un „creator” – ba chiar mai mult: ele au o infinitate de „creatori” – pentru apariţia fiecăruia din lucrurile şi fiinţele existente („create”) au contribuit („demiurgic”) o infinitate de alte lucruri şi factori existenţi în Întreg.

14. Iar în măsura în care sumei simbolice a acestor factori îi atribuim o identitate simbolică/ metaforică (nu reală) şi o apropiem ca identitate pe aceasta de cea a Întregului/Universului putem spune totuşi că Întregul este creator - dar numai în acest sens metaforic, în acest sens indirect al creaţiei „prin” părţile sale infinite.
***
15. Întregul este o realitate evidentă (perceptibilă de toată lumea) şi în acelaşi timp un Mister – fiind infinit înţelegerea lui integrală totală ne va scăpa întotdeauna.

16. Dar totuşi putem constata fără putinţă de tăgadă că creştem mereu în această înţelegere (cunoaştere reală a lui şi a noastră) prin ştiinţă şi prin descoperirile ei.

17. Chiar dacă Întregul/ Universul este misterios (sunt încă o infinitate de lucruri pe care nu le cunoaştem despre el) aceasta nu înseamnă că trebuie să ne închinăm lui – în acest sens orice fiinţă umană sau animală este la fel de misterioasă ca şi el – şi totuşi nu ne închinăm ei (sau mă rog unii dintre noi nu o fac).

18. Putem însă să ne raportăm Lui şi Lor ca unor fraţi şi surori întru existenţă şi să interacţionăm cu ei în spiritul Armoniei şi al Fraternităţii Universale întru Fiinţare.


20. Iar dacă i se adresează Acestuia nu o face în mod serios – având de exemplu speranţa deşartă a rezolvării problemelor sale (sau ale societăţii umane) de către El - pentru că ştie că aşa ceva nu se va întâmpla niciodată.

21. Dacă i se adresează deci Întregului/Universului el o face doar de o manieră simbolică/ metaforică în aceeaşi manieră în care se poate adresa dacă doreşte „Existenţei”, „Vieţii”, „Realităţii”, „Fiinţării” sau „Omului”, „Statului”, „Naţiunii”, „Rasei” sau „Terrei”, „Soarelui”, „Galaxiei”, etc.

22. Toate aceste realităţi conceptuale au cuprinse în ele o trimitere directă la realităţi „perceptibile” specifice dar „comunicarea” cu ele nu este la fel ca şi comunicarea cu orice altă fiinţă vie şi reală („palpabilă”) de lângă noi.

23. Primul tip de comunicare este de genul poeziei, al metaforei, al simbolului, al desfătării emoţionale, al „monologului trăitor întru fiinţă”...

24. Cel de al doilea poate fi la fel de poetic (metaforic, simbolic) dar în plus faţă de primul el poate fi însoţit de un dialog şi de o interacţiune evidentă, imediată (care are două părţi active direct implicate în el).

25. TransReligia ca religie are ca piloni de sprijin Umanitatea şi Valorile ei universal valabile (întru armonie) – Întregul în acest context este doar ceea ce este – o realitate misterioasă în care Umanitatea şi Valorile ei se manifestă zilnic.


27. Noi nu suntem motivul existenţei sale şi nici el nu e motivul existenţei noastre.
28. El este ceea ce este şi noi suntem ceea ce suntem...

29. Întregul/Universul este infinit... şi mai suntem şi noi pe acolo (doar ca şi cum ar fi de exemplu şi un muşuroi de furnici pe undeva printr-o pădure tropicală...).

30. Trebuie să ne scoatem acest antropocentrism stupid din cap (cel puţin aceia dintre noi care am depăşit stadiul infantil de dezvoltare al psihicului nostru) şi să înţelegem că Întregul/Universul nu se învârte în jurul buricelor noastre umane.

31. Pe de altă parte abordând existenţa cu atitudine realistă ajungem să înţelegem că Umanitatea şi Omul „se învârt” (la propriu) în jurul buricelor noastre – şi că noi suntem în principiu cei chemaţi a fi responsabili de destinele lor.


33. El are însă o prezenţă pasivă evidentă pe care nimeni nu o poate contesta şi astfel cu interacţiunea căruia omul (fiecare în parte) şi societatea trebui să găsească modalităţile cele mai armonioase de raportare.

34. Întregul/Universul este şi Mediul Fiinţării Umane iar Omul este unul din ingredientele activ transformatoare din acest Mediu.

35. Întregul are prezenţă (parţială) în noi şi noi avem prezenţă (totală) în el dar această Prezenţă nu este de gen închinător-închinat, nici rugător-rugat, nici sclav-stăpân, etc. - ci doar de gen cuprins-cuprinzător, de gen fiinţare reciprocă în mister, de gen trăire plenară simultană unul în celălalt.

36. Vorbim astfel evident de o apropiere fiinţială reciprocă, de o comuniune intimă profundă, de o iubire mirifică întru viaţă, de o unire întru ştiinţă pe de o parte (pe partea raţională – sintetic-analitică) şi întru mister, întru existenţă pe de altă parte (pe partea emoţională, intuitivă).

37. Întregul/Universul „nu-şi bagă deci nasul” direct în problemele societăţii umane cel puţin nu mai mult decât o face Pământul (ca planetă) sau Soarele (ca stea), sau alte corpuri cereşti, sau decât o face apa, aerul, focul, etc. - şi de aceea termenul de „zeu” nu i se aplică Întregului.

38. Şi apoi pe Întreg/Univers nu „îl mănâncă în fund” să-şi trimită tot felul de „reprezentanţi” şi „intermediari divini” care să-i „arate” („să-i demonstreze”/ „probeze”) prezenţa evidentă şi felul lui specific de a fi la fel de evident.

39. E deci imperios necesar să facem distincţia între o existenţă presupus dornică de a urmări şi de a controla fiinţarea umană (specifică „existenţei” zeieşti) şi existenţa specifică Întregului/ Universului care în mod evident nu se dedă la astfel de „filaje” şi „ghidări spirituale”.

40. Nici nu am putea vorbi deci de două tipuri de entităţi mai diferite – ca mod de manifestare, ca „intenţii” şi ca mod specific de a fi.

41. Suprapunerea prin urmare a acestor două existenţe (de naturi diferite) nu duce decât la confuzii inutile – de aceea noi folosim două concepte distincte (pe acela de „zeu” respectiv de „întreg/univers”) pentru a le desemna pe fiecare în parte.

42. Cei care suprapun însă aceste două existenţe nu o fac decât cu rea-intenţie pentru a-i putea induce astfel în eroare pe credincioşii lor - ei folosesc astfel în mod perfid intuiţia şi percepţia evidentă a Întregului/Universului pentru a „demonstra” şi existenţa creaţiei lor zeieşti imaginare (pe care o suprapun parţial ca sens peste aceea de Univers).

43. Este deci evident că Întregul/Universul nu intervine direct în treburile societăţii umane (pentru a-i învăţa pe oameni cum „să se roage”, cum să „mediteze”, cum să se îmbrace, ce să scrie, ce să mănânce, etc.) şi nici nu trimite „profeţi” şi „avatari” care să-i fie „purtători de cuvânt” (cel puţin nu mai mult decât „trimite” astfel de creaturi perfide Pământul (ca planetă) sau Soarele (ca stea).

44. Cineva care are pretenţii deci că vorbeşte în numele Întregului/Universului e la fel de ridicol ca şi cum ar pretinde că ar vorbi în numele planetei Pământ, sau a soarelui, sau a galaxiei... şi că le-ar reprezenta „în mod oficial” pe acestea.


46. De când te-am ales noi purtătorul nostru de cuvânt – la ce adunare?

47. A.. pe vremea când „ştiam” că pământul e pătrat şi că „stă pe spatele unui elefant”, şi că soarele şi el e un om la care îi ies raze din cap şi care se plimbă cu căruţa trasă de cai pe cer...

48. Da stai mă nene că e mult de atunci... Am mai crescut şi noi mari (cel puţin unii din noi) şi nu mai credem toate bălăriile acestea copilăreşti.

49. Şi apoi e evident că orice „profet” nu „reprezintă” Pământul, sau Soarele sau Întregul/Universul mai mult decât o poate face oricare aborigen din pădurea tropicală (sănătos sau nebun la cap) sau orice alt om de pe planetă (cinstit, şarlatan sau bolnav psihic).


51. Prin urmare Întregul/Universul nu este zeu/zeul şi nu se comportă existenţial ca aceştia – în primul rând pentru că spre deosebire de ei el nu este doar fructul imaginaţiei religioase a oamenilor „cinstiţi” sau a impostorilor „divini” - el chiar există şi orice om de pe planetă poate depune mărturie pentru aceasta (indiferent de „piticii” imaginari „de natură divină” cu care îşi mai complică inutil existenţa psihică şi fizică).

52. Întregul/Universul este deci o existenţă incontestabilă – zeul/zeii sunt în schimb doar imagini sterile lipsite de conţinut real.

53. E timpul dragi fraţi întru fiinţă să facem deosebirea între cele două tipuri de existenţă.

54. Altfel nu facem decât să trăim în confuzii şi amăgiri inutile... absolut inutile (când nu sunt de-a dreptul nocive!).






55. TransReligia nu este întemeiată prin urmare în numele Întregului/Universului.
56. Ea este întemeiată doar de oameni pentru oameni.

57. Ea nu-şi întemeiază deci Valorile Sacre şi felul specific de a fi pe pretinse „delegaţii de reprezentativitate oficială” nici a unor „zei” oarecare şi nici a Întregului/Universului.

58. Ea se regăseşte astfel axată cu putere în Verticalitatea Fiinţei Umane, ajunsă iată actualmente la stadiul Maturităţii Psihice Religioase care îi permite acum crearea şi plasmarea unui destin responsabil propriu (în cadrul Întregului a toate cuprinzător).

59. În acest stadiu al dezvoltării sale psihice Umanitatea nu mai simte nevoia de a da vina pentru „răul din lume” pe tot felul de „bau-bauri” metafizice şi nici de a preamări pentru „binele din lume” pe nişte „zei” la fel de consistenţi cum sunt orice fel de personaje de vis.

60. Iată a venit vremea asumării responsabilităţii umane pentru faptele propriii (bune sau rele).

61. Autorul SocioReligiei nu este deci în afara sa ci este în interiorul său – în fiecare Individ TransReligios luat în parte şi în fiecare Comunitate TransReligioasă luată în ansamblul ei.


63. Ea nu face deci decât să preia controlul conştient şi matur al unei activităţi oricum făcute tot de om până acum dar de o manieră inconştientă şi infantilă.

64. Religia Cosmică purcede prin urmare spre a elimina din umanitate ignoranţa şi a aduce Cunoaşterea Universală la îndemâna fiecărui Om Liber; spre a elimina confuzia pentru a aduce claritate şi coerenţă; spre a elimina tirania şi totalitarismul „divin” pentru a o înlocui cu democraţia „spiritului”; spre a elimina înlănţuirea psihică religioasă pentru a aduce libertatea de conştiinţă şi de gândire; spre a elimina monopolul „divin” ritualic pentru a aduce libertatea religios ritualică deplină; spre a elimina dezvoltarea unilaterală a fiinţei umane pentru a o înlocui cu dezvoltarea ei armonioasă deplină (pe fiecare din cele 7 Raze ale Cunoaşterii Universale şi pe fiecare din cele 7 aspecte principale ale fiinţei umane).

1. Întregul/ Cosmosul/ Universul este peste tot la fel cum un metaforic „Ocean Infinit” ar fi peste tot, iar „peştii” (oricare dintre ei) sunt doar parte din el: îi cuprinde pe toţi în sine - dar el nu este un „peşte”.

2. La fel cum o cireadă de vaci împreună cu pajiştea pe care paşte nu este o Vacă Infinită!...

3. La fel cum mulţimea de scaune dintr-o casă împreună cu casa în care stau nu sunt un Scaun mai Mare.
***

4. La fel cum un Element al unei Mulţimi nu este Mulţimea din care el face parte! - aceasta este logică elementară şi percepţie elementară.

5. Oricât de mare ar fi un Element al unei Mulţimi dacă mai sunt date în existenţă şi alte Elemente în acea Mulţime atunci acel Element particular nu este Mulţimea în întregul ei ci doar o parte a acelei Mulţimi.

6. La fel cum Soarele nu este Sistemul Solar, şi cum Sistemul solar nu este Galaxia şi cum Galaxia nu este Universul...

7. La fel cum Soarele nu este o planetă mai mare şi cum Galaxia nu este un Soare mai mare!
***
8. Întregul nu este Partea (oricare ar fi ea) şi Partea nu este Întregul!

9. Întregul/ Cosmosul/ Universul nu se reduce la nici una din părţile sale şi nici una din părţile sale nu poate deveni Întregul/ Cosmosul/ Universul atâta timp cât mai este o altă Parte cât de mică, în afara ei în Întreg.

10. Întregul şi Partea sunt interdependente şi una nu poate exista fără cealaltă.

11. Dar aceasta nu înseamnă că Întregul este Parte sau că Partea este Întreg – ele nu se confundă una cu cealaltă şi nici nu se reduc una la cealaltă.
***
12. În percepţia Întregului/ Cosmosului/ Universului (a tot ceea ce există privit ca un întreg unitar cel puţin din punct de vedere al fiinţării) există trei erori fundamentale (de natură religioasă) de percepţie: confundarea Întregului cu Partea; reducerea Întregului la Parte şi extinderea (expansionarea) Părţii la Întreg.

13. Primul tip de eroare perceptivă şi nominativă (de numire) este acela de a considera că o Parte este identică cu Întregul sau că Întregul este identic cu una din Părţile sale (oricare ar fi aceasta şi orice „natură” ar avea ea).

14. Această eroare e pur şi simplu o eroare de numire pentru că se dă acelaşi nume la două realităţi clar distincte şi foarte uşor discernabile una de alta: Părţii şi Întregului din care ea face parte.

15. E ca şi cum în loc să numeşti mulţimea vacilor cireadă, ai zice că această mulţime este tot o vacă; e ca şi cum ai numi mulţimea scaunelor dintr-o casă scaun (un scaun mai mare), etc.

16. Mulţimea nu este de aceeaşi specie ca şi elementele ei, nu este de aceeaşi natură ca şi elementele ei!

17. Această eroare de numire prin care este numită o mulţime de elemente cu acelaşi nume ca numele unuia din elementele ei componente este o greşeală în sensul cel mai profund al acestui cuvânt, pentru că ea nu face decât să creeze confuzii inutile foarte uşor evitabile dacă ar exista simpla bunăvoinţă de a numi cu nume distincte (diferite) două realităţi evident distincte (diferite) pentru oricine este dedicat cu sinceritate percepţiei Adevărului şi Realităţii.




18. E drept că unii semeni ai noştri aleg să numească această eroare (cu grad foarte apropiat de rudenie cu idioţenia sau cu viclenia cea mai crasă - după caz) „mister al treimii, al pătrimii, al cincimii” etc. sau „mister al întrupării/ manifestării divine” - dar oricum ar numi-o pe aceasta ei nu fac decât să dea o formă verbală (extrem de sterilă şi jalnic lipsită de consistenţă), propriei prostii şi incapacităţii lor intelectuale şi perceptive de a face o distincţie aşa de simplă, de o natură aşa de elementară.
***
19. Mulţimea fiinţelor, obiectelor, stărilor şi fenomenelor existente nu este identică cu nici una din fiinţele, obiectele, stările şi fenomenele particulare care sunt în ea (de orice natură ar fi ele) de aceea nici un element al ei nu trebuie numit ca fiind Mulţimea a Tot Ceea Ce Există.

***

21. E ca şi cum ai zice de exemplu că o haită de câini şi un câine oarecare din acea haită este unul şi acelaşi lucru!??

22. E ca şi cum ai zice că o cărămidă oarecare din zidurile unei case este identică cu casa sau că, casa e tot una cu acea cărămidă specifică!?

23. În loc ca în mod evident să i se zică „casei” „casă” şi „cărămizii” „cărămidă” unii îi zic „casei” „cărămidă” (îi zic de exemplu Întregului, „omul-zeu X”) – iar de aici (din lipsa efectuării acestei distincţii elementare) se nasc toate confuziile şi halucinaţiile intelectuale şi „mistice” pe care doar cineva care a lăsat prin îndoctrinare să i se prăjească creierii le poate face (sau care o face în mod voit în scopul ameţirii viitoarelor victime psihice ale sale).




24. A doua eroare în legătură cu relaţia dintre Întreg/ Cosmos/ Univers şi o Parte (Element) a (al) ei (lui) este eroarea manifestării reducţioniste.

25. Astfel tot felul de şarlatani „sfinţi” afirmă că, „casa” ca identitate integrală se exprimă doar prin „cărămida zeiască x” şi prin nici o altă cărămidă componentă a ei; că „cireada” numită în mod greşit „vacă divină” se exprimă doar prin „mugitul divin” al „vacii X” componentă a cirezii; că „turma de măgari” se exprimă doar prin „mugitul răguşit” al „măgarului Y” numit pentru acesta „măgar divin”, etc.
***

26. Şi atunci noi putem întreba: ce o face mai deosebită pe acea „cărămidă” sau „vacă” sau „măgar” de restul elementelor asemănătore lor pentru a-şi aroga identitatea întregii mulţimi din care ele sunt de fapt doar un element component?

27. Şi unii ar putea răspunde: doar delirul intelectual al unor bolnavi mental (sau după caz a unor „şarlatani divini”) care au ales din motive naive sau de-a dreptul perfide să numească „casa” „cărămida X”; „cireada”, „vaca y” şi „turma”, „măgarul z”!

28. Prin această „magie” de bâlci (sau mă rog „mister”) aceşti şarlatani intelectuali puteau să aleagă orice altă cărămidă, sau vacă sau măgar din mulţime şi să facă cu ele confuzia mai sus amintită.

29. Oricum, pe oricare ar fi ales-o, în lumina Adevărului tot nu ar fi contat – iar aberaţia pe care ei o susţin tot tâmpenie intelectuală ar purta ca nume.

30. Unde mai punem că în plus fiecare astfel de „handicapat intelectual” (sau după caz şarlatan perfid) îşi însuşeşte cu aroganţă nesfârşită doar pentru sine acest drept „divin” de a numi „Casa”, în loc de „Casă” cum se cuvine (de dragul clarităţii, al coerenţei şi al corectitudinii), cu numele arbitrar de „cărămida x”, sau „cărămida y” sau „cărămida z” în funcţie de care dintre aceste „cărămizi” i se pare lui mai „divină” în virtutea unor vedenii/ halucinaţii sau a unor interese ascunse pe care le are de câştigat prin promovarea confuzie unei anumite Părţi cu Întregul din care ea face parte.

31. Aceste denumiri fundamental eronate sunt o mie şi una de denumiri aiurea care le încarcă minţile „duse cu sorcova” (sau doar viclene după caz) şi le fac astfel (pe a lor şi/sau pe ale victimelor lor) incapabile să mai facă distincţii elementare şi astfel să discrimineze între Parte şi Întreg - între un Element oarecare şi Mulţimea din care el face parte (cu consecinţele de rigoare: paralizarea psihică totală sau parţială, temporară sau definitivă a victimelor acestei halucinaţii intelectuale cu pretenţii neruşinate de „discurs divin”).

32. Şi pornind de la această confuzie de nume (intenţionată sau mai puţin intenţionată) aceşti şarlatani intelectuali fac apoi nişte manifestări reducţioniste „de stă mâţa în coadă” prin care încearcă să „explice” viitoarelor lor victime psihice cum că cică „Mulţimea” se exprimă plenar (în deplinătatea identităţii sale fiinţiale celei mai intime) printr-un „element” sau altul al ei şi că această manifestare plenară a „Mulţimii” de exemplu prin „elementul x” se manifestă doar prin acel „element” şi „prin nici un altul în afară de el”.

33. Ceea ce nu înţeleg ei este că de exemplu, fiind dată o mulţime de elemente de aceeaşi natură – o mulţime omogenă – specificul acelei mulţimi se exprimă în mod aproximativ egal prin toate elementele ei componente, dar prin nici unul dintre ele în deplinătatea identităţii sale fiinţiale de mulţime.
34. Mulţimea este mai mult decât un element al ei.

35. Întregul nu se reduce la Parte niciodată!
36. Iar în cazul că sunt date elemente de naturi diferite rezultând astfel o mulţime eterogenă (ceea mai mare astfel de mulţime este Întregul/ Cosmosul/ Universul – mulţimea care cuprinde tot ceea ce există) ea este de fapt doar o mulţime de mulţimi omogene complete sau incomplete, mai mari sau mai mici – şi astfel şi aici se aplică primul caz menţionat.




37. O parte a Întregului/ Cosmosului/ Universului oricât de „integrală” ar fi ea se vede de la o poştă pentru orice observator bine-intenţionat (şi normal la bibilică) că nu este Întregul/ Cosmosul/ Universul şi că nu îl reprezintă pe acesta în întregime.

38. Acest lucru se vede cu claritate în primul rând prin constatarea imediat săritoare în ochi pentru oricine este dispus să o vadă că pe lângă acel „element X” (cu pretenţii de manifestare integrală a Întregului prin sine) exact în acel moment în care el îşi îndrugă fără neruşinare pretenţiile absurde se manifestă în cadrul Întregului o infinitate de alte elemente perfect distincte perceptiv (ideatic, nominativ, funcţional, fiinţial etc.) atât de către el cât şi de către cei cărora li se adresează.

39. Se vede de la o poştă că Întregul (Mediul Fiinţial / Cosmosul / Universul, etc.) existent în jurul acelei părţi (element) autodeclarată „divină”, (chiar în momentul manifestării acelui element „miraculos”/ „divin”/ „zeiesc” - sau orice tâmpenie verbală ar mai inventa unii pentru a ascunde în spatele ei propria nălucire psihică şi/ sau impostură intelectuală) nu dispare nicăieri şi nu se restrânge nicidecum pentru a se identifica în întregime cu acea parte „divină”.

40. Întregul a rămas Întreg şi partea a rămas Parte!
41. Cine nu vede această distincţie clară şi evidentă putem şti cu siguranţă că nu este o fiinţă care nu o vede ci doar una care refuză să o vadă (care nu vrea să o vadă) pentru că intră în contradicţie cu tot felul de halucinaţii intelectuale cu care el/ea s-a contaminat anterior prin neatenţie şi naivitate.
***
42. Este o distincţie clară între Mediul Fiinţial şi fiecare din fiinţele componente (care se manifestă în el).

43. Iar Mediul Fiinţial nu este Fiinţa Fiinţelor şi nu este „ceea mai mare fiinţă care există” – nu mai mult decât o cireadă nu este o „cea mai mare vacă care există” (sau mă rog – „o vacă faţă de care o alta mai mare nu poate fi imaginată”...)

44. „Cea mai mare vacă care există” nu este Întregul!

45. Şi e bine să le intre în cap unora care cred că Universul se învârte în jurul grămezii de tărâţe pe care o poartă în loc de creier: Întregul nu este nici „Vacă”, nici „Bou”, nici Om.
46. El este Universul în care toate acestea se manifestă!

47. La fel cum un presupus Ocean Infinit nu este un „peşte” - el este mulţimea fiinţială în care „peştii” se manifestă şi îi cuprinde pe aceştia.
***






50. Întregul fiinţial/ Universul etc. este vizibil pentru absolut toată lumea la cea mai mică intenţie perceptivă pe care o schiţează.

51. De aceea nu ştim de ce unii caută să îi demonstreze existenţa - că doar e evidentă peste tot şi oricând la cea mai simplă încercare de percepţie cu oricare dintre simţurile cu care suntem dotaţi.
***
52. Când unii dintre „filozofi” (mai bine zis filfizoni) au perceput acest Întreg A Toate Cuprinzător în loc să-i zică pe nume: Întreg (cel ce le cuprinde pe toate) i-au zis „Zeu” (Zeul).

53. Astfel ei în mod eronat i-au dat denumiri specifice unor elemente imaginative create de halucinaţiile „profeţilor” lor intoxicaţi cu tot felul de substanţe halucinogene şi/ sau cu tradiţii delirante provenite din aceste „halucinări divine”.


55. Şi nu i-au zis Întregului cum era normal „Mulţimea tuturor „zeilor” (a se citi mulţimea halucinaţiilor noastre „culturale” tradiţionale) şi a tuturor celorlalte elemente aflate în manifestare” ci i-au zis „ZEUL” (/„dumne-zeu”) - confundând astfel Partea cu Întregul.

56. Şi de aici prin preluări tradiţionale la fel de delirante ca ale primilor „filfizoni” s-a răspândit în societatea omenească pentru un anumit timp această confuzie crasă dintre Parte şi Întreg.

57. Dar Oamenii Liberi şi Sinceri cu ei înşişi dintotdeauna când au constatat conceptual (pentru că perceptiv fiecare o facem încă din primul moment de viaţă) prezenţa Întregului (a Cosmosului, a Universului, etc.) nu l-au numit „Zeu” pentru că ei au realizat că prin faptul că Întregul cuprinde tot ceea ce există, El este „mama tuturor lucrurilor” deci şi a „zeilor” (imaginari sau „reali”).

58. Şi doar odată această distincţie formată cum se cade se poate purcede apoi cu adevărat la filosofare!

59. Şi când te gândeşti cât timp au pierdut şi câte filozofări aiurea au susţinut unii din semenii noştri doar pentru că nu au putut să sesizeze această distincţie elementară dintre Parte şi Întreg...

60. (Pentru că au fost mai atenţi la tradiţiile culturale paralizate în stadiul halucinogen al epocii de piatră ale societăţilor lor, decât la propria percepţie şi la propria raţiune).

61. Oare nu ar fi fost mai simplu pentru aceşti „filfizoni” să inventeze un cuvânt distinct pentru o percepţie distinctă de halucinaţiile lor „şamanice” pentru a distinge astfel clar din punct de vedere conceptual, al percepţiei şi al comunicării între Parte şi Întreg/ Cosmos/ Univers?


63. Dar de! Nu a fost să fie: erau prea „drogaţi” săracii (cultural sau cu „ciuperci” sau mă rog prin tot felul de metode „iluminatorii” de tâmpire a minţii chiar şi fără ajutor cultural sau „ciupercăresc”) ca să o poată face.
***
64. Odată însă găsit un cuvânt potrivit (şi foarte clar distins de tot felul de halucinaţii „divine”) pentru Mulţimea Mulţimilor cum ar fi de exemplu cel de Întreg/ Cosmos/ Univers / Ocean Fiinţial, etc. putem spune apoi cu o oarecare certitudine despre el faptul următor: Întregul este Întreg adică le cuprinde pe toate cele câte există şi mediul în care ele se manifestă (pentru că aşa l-am definit) - şi cam atât!

65. Restul este percepţie directă: trebuie doar să deschidem ochii, să desfundăm urechile, etc. şi iată-l: în faţa noastră (a fiecăruia dintre noi – şi nu doar a unor auto-declaraţi „avatari” şi „mesageri divini”) şi de jur împrejur este Întregul extinzându-se la Infinit în Eternitate (sau cel puţin aşa apărând foarte convingător a o face!).

66. Prezenţa Lui (existenţa lui) nu trebuie dovedită (dedusă intelectual prin tot felul de „elucrubaţii mentale”) sau sperată prin „credinţă” (sau mai ştiu eu prin ce), nu mai mult decât e nevoie să demonstrăm sau să sperăm (să credem) că există oricare element prezent în mod evident în percepţia noastră.

67. Existenţa Întregului/ Cosmosului/ Universului nu este nici o chestiune de demonstraţie şi nici una de „credinţă” ci doar una de simplă percepţie: deschizi ochii (simţurile cu care eşti dotat – pe toate sau doar pe unele dintre ele) – priveşti (percepi direct) şi gata: problema este rezolvată!




68. Pornind de la această calitate relativ certă a Întregului (faptul de a exista) restul calităţilor sale posibile a i se atribui „pot fi deduse” prin tot felul de şmecherii oratorice – dar în fondul lor se dovedeşte întotdeauna că ele nu sunt nimic mai mult decât simple jocuri ale intelectului; simple patinaje ideatice fără suport real în percepţia directă.

69. De exemplu: nu prin faptul că Întregul e Infinit el există (cum încearcă unii filfizoni „să-i demonstreze” existenţa) ci El există ca atare (ca un Întreg Infinit) pentru că în orice parte a câmpului nostru perceptiv am purcede nu dăm niciodată de marginea lui ultimă (ci doar de una temporară în curând înlocuită cu o alta).

70. Şi chiar de am da la un moment dat peste o margine (limită) peste care momentan nu putem trece nimic nu ne garantează că nu mai este nimic dincolo de ea – cu alte cuvinte finitul şi infinitul pot fi demonstrate pentru că pot fi percepute (ca realitate relativ stabilă, respectiv ca tendinţă reală nelimitată).

71. Prin urmare Relativa Infinitate a Întregului se percepe nu se demonstrează!

72. Iar dacă nu putem constata cu certitudine absolută despre Întreg/ Cosmos/ Univers nici măcar dacă este infinit sau etern (ne lipsesc mijloacele de constatare adecvate – de exemplu pentru ca să-i constatăm eternitatea şi noi ar trebui să fim eterni (nemuritori la infinit) – ceea ce probabil nu va fi niciodată cazul) atunci cum am putea afirma (prin constatare directă sau prin alte metode cel puţin la fel de solide) cu relativă certitudine despre Întreg că ar avea atribute ca: a-tot-ştiinţă; omni-potenţă, etc.?

73. E drept că putem afirma acestea despre El mai mult aşa într-un sens poetic – de exemplu dacă conceptual am aduna teoretic toată cunoaşterea existentă (percepută în prezent şi posibilă a fi percepută în viitor) ne-ar da ceva de gen „atot-cunoaştere” (ceva care cuprinde toată cunoaşterea).

74. De asemenea, dacă adunăm conceptual - perceptiv toate acţiunile care există în Întreg obţinem ceva de genul „atot-realizare” („ceva” care cuprinde în sine toate acţiunile), etc. - sau dacă adunăm teoretic toate pietrele din univers (sau planetele, sorii, oceanele, pisicile, etc.) „obţinem” atoate-piatra/ omni-piatra (respectiv atoate-planeta/ omni-planeta, atoate-soare/ omni-soare; atoate-oceanul/ omni-oceanul, atoate-pisica/ omni-pisica, etc.)

75. Dar ce facem noi prin această simplă numire (catalogare verbală) a unor sume conceptual infinite a unor categorii perceptive oarecare?

76. Obţinem noi vreun plus real de cunoaştere prin această amărâtă de adunare lingvistică/ verbală ?

77. Şi în plus, fiecare din aceste categorii „atoate/ omni” sunt ele însele componente ale Întregului – doar simple elemente ale lui (cum ar fi de exemplu elementul numit întregul „întregii cunoaşterii”, sau „a tuturor acţiunilor”, sau „a tuturor creaţiilor”, „a tuturor faptelor bune” sau „a tuturor celor rele”, sau „a tuturor planetelor”, sau a „tuturor pisicilor”, etc.) - dar Întregul Integral este mai presus de fiecare dintre ele ca identitate.

***
79. Pe de altă parte, aceste calităţi (cuvinte care încep cu) „atoate”/ „omni” luate în alte sensuri şi aplicate unui Întreg înzestrat cu o ipotetică conştiinţă de sine şi dornic de a-şi băga mereu coada în mişcarea şi celor mai mărunte elemente din interiorul său, nu pot fi deduse nici măcar cu o anumită probabilitate deoarece în acest caz, al postulării conştiinţei de sine pentru Întreg, sunt contradictorii cu sine sau între ele (se exclud reciproc una pe alta).

80. Unde mai punem şi faptul că Întregul nu poate avea o conştiinţă de sine în sensul tradiţional al cuvântului pentru că aceasta ar trebui să implice şi o alteritate (un ceva în afara sa) pe care acest Întreg nu o are (nu mai este nimic în afara sa – el le cuprinde pe toate! - aceasta este definiţia fundamentală postulată pentru realitatea perceptibilă pe care am ales să o numim Întreg/ Cosmos /Univers).
***
81. În afară de faptul evident că Ceva (numit să zicem Întreg/ Cosmos/ Univers/ Ocean al Fiinţării) există şi ne cuprinde în el pe toţi, nu mai prea putem să spunem multe lucruri cât de cât certe despre el.

82. Putem însă spune cu o destul de mare certitudine că de exemplu el nu poate să aibă toate atributele absolute deodată – nu poate fi perfect din toate punctele de vedere în sensul obişnuit al termenului de perfecţiune.


84. Iar dacă totuşi insistăm să le înghesuim pe amândouă în aceeaşi identitate presupus conştientă de sine şi dornică de acţiune proprie individualizată primul rezultat al prezenţei concomitente a acestor două perfecţiuni în unul şi acelaşi individ (subiect) ar fi faptul concret că imediat acţiunea unei astfel de fiinţe ar fi complet paralizată.

85. Ea ar găsii de exemplu concomitent la fel de multe motive pentru a face răul cât pentru a face binele – aşa că probabil nu s-ar putea hotărî niciodată ce să facă.

86. Decât poate eventual „prin a da cu banul” - dar în acest caz, dacă ajunge astfel să acţioneze absolut întâmplător – prin „darea cu banul” – se poate lipsi de orice calitate „atoate/ omni” pentru că oricum nu îi foloseşte la nimic.

87. Aşadar dacă vrem să afirmăm ceva cât de cât coerent despre Întreg, şi nu doar să mormăim una după alta despre El atribute contrare care evident se exclud reciproc din existenţă e necesar să fim mai atenţi cu atribuirea de tot felul de caracteristici „atoate/ omni” Întregului/ Cosmosului /Universului.
***
88. Pe de altă parte strict ca sumă (fără nici o altă complicaţie metafizică) odată percepută existenţa Întregului ca fiind ceea ce cuprinde tot ceea ce există, este evident că El cuprinde în sine deopotrivă tot binele care există şi tot răul; toată cunoaşterea şi toată ignoranţă existentă; toată forţa şi toată slăbiciunea; toată iubirea şi toată ura care există în manifestare; toată unitatea şi toată dezbinarea; toată libertatea şi toată înlănţuirea; toată frumuseţea şi toată urâciunea, etc.
***

90. Aceasta ar însemna ca în momentul manifestării unei astfel de „reduceri” tot restul părţilor („elementelor”) să „dispară” în „neant”, în afară de elementul la care el se reduce.




91. Şi la fel putem susţine că o Parte nu se poate extinde (sub nici o circumstanţă) pentru a cuprinde în întregime Întregul în toată plinătatea identităţii sale, fără să le anihileze din existenţă exact în momentul suprapunerii sale peste Întreg pe toate celelalte elemente aflate în existenţă alături de el.

92. Când un element devine Întregul nu mai este nici un alt element în Întreg în afară de el.

93. Doar atunci el şi Întregul sunt una - când toate celelalte elemente sunt moarte sau înghiţite în interiorul său (cu alte cuvinte când acel element expansiv nu mai percepe nimic în afara sa!).

94. Oricum în eventualitatea întâmplării unei astfel de posibilităţi elementul în cauză odată cu moartea tuturor celorlalte elemente (prin distrugere sau ingurgitare în sine) îşi pierde din identitate toate acele părţi direct relaţionate cu celelalte elemente (adică cam 99,9 la sută dintre ele) adică cam moare şi el săracul.

95. Singurul element care „poate” deci vreodată să ajungă prin „expansionare infinită” să se identifice cu Întregul este „nimicul” sau un alt Întreg fără conştiinţă de sine.
***
96. Se poate concepe o mulţime cu un singur element (redusă la un singur element) dar pentru aceasta trebuie ca toate celelalte elemente să dispară sau să fie „înghiţite” de el.

97. Ori când vreun „element” „cu sânge divin” pretinde despre sine că este identic cu Întregul, în momentul când în jurul lui mai sunt multe alte fiinţe (chiar infinite la număr) oare pe cine vrea el să ia de prost?

98. E evident: doar pe proştii şi idioţii care îl cred doar în virtutea unor simple autonumiri identitare de natură strict verbală (lingvistică).

99. Este evident de la o poştă că un astfel de „element” delirează de zor: a căzut săracul într-o depresie solipsistă prin care se preface că nu mai vede celelalte elemente - care prin simpla lor prezenţă în jurul său îi contrazic pretenţiile absurde de identitate fiinţială cu Întregul.


101. Mă rog, asta doar dacă nu este „dus de tot cu sorcova” – dacă nu cumva a căzut iremediabil într-o depresie delirantă-grando-maniaco-schizofrenică de natură „divină”.
***
102. Iar în cazul că vorbele şi pretenţiile lui identitare ar fi susţinute şi de fapte concrete, în faţa cui mai aclamă el identitatea atinsă prin cel mai mare act criminal din toată istoria existenţei (uciderea/ înghiţirea a tot ceea ce există) din moment ce în afara lui nu mai există nici un element în Întreg faţă de care să emită pretenţii de identitate cu Acesta.

103. El nu mai poate ridica aceste pretenţii nici măcar faţă de sine însuşi, deoarece cum am arătat, el este de mult „mort” ca identitate pe care o avea înainte de a ajunge una cu Întregul.

104. Întregul/ Universul fiind o Mulţime – care le cuprinde pe toate cele câte sunt – fiind cea mai mare mulţime existentă – deducem de aici că El la rândul său nu poate fi un element dintr-o mulţime mai mare decât el pentru că astfel nu ar mai fi Întregul (aşa cum l-am definit mai înainte) – pentru că astfel mulţimea mai mare decât el nu există.

105. La o adică s-ar putea spune (deşi în prezent evident nu este cazul şi nici în viitorul îndepărtat relativ previzibil) că Întregul ar putea să fie o mulţime cu un singur element, al cărui natură este aceea de a cuprinde tot ceea ce există, pentru că nimic altceva nu mai există în afara lui.
***
106. Prin urmare nu ştim mai nimic despre acest Întreg în afară de faptul că există, şi că nu se manifestă integral prin nici una din părţile sale.

107. Dar în fond şi la urma urmei, oricum nu ştim nimic în mod fundamental (absolut) despre nimic din ceea ce ne înconjoară: misterul este prezent în Întreg, misterul este prezent în Elementele lui...